„...te poți naște chiar personaj!”

Există o concepție conform căreia cele mai bune opere sunt acelea care nasc cele mai multe variante de interpretare și, mai mult decât atât, idei care pot fi dezvoltate în opere noi. Șase personaje în căutarea unui autor – titlu care, chiar și în lipsa sau înaintea lecturii textului, poate naște fantezii creatoare în mintea cititorului, ne invită să ștergem banala graniță dintre real și fictiv, dintre „noi” și „ei” și să privim un surprinzător și original amestec de lumi.

Având o fantezie de care cel puțin lecturile școlare și titlurile la modă ne-au dezobișnuit aproape complet, Luigi Pirandello, autor sicilian laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în anul 1934, ne propune ideea că personajele pot exista în afara operelor literare, se pot naște și pot deveni independente de autor și de creația sa, ajungând să tânjească să fie cuprinse în literatură. În introducerea care se găsește la începutul piesei de teatru, Pirandello se întreabă „Ce autor ar putea spune vreodată cum și de ce în fantezia lui s-a născut un personaj?”, urmând să povestească apariția acestor misterioase Șase Personaje care păreau să nu-și găsească locul, să vină și să tot revină pe neașteptate, chiar dacă el le „refuza” constant, și să nu-i dea pace; „și a devenit cu vremea o adevărată obsesie!”. În continuare, mărturisește: „Dar nu degeaba se naște un personaj!” și descrie evoluția ciudată a acestor personaje vii, născute și abandonate, care se chinuie în absența unei opere care să le cuprindă, autorul întrebându-se apoi dacă poți reprezenta un personaj pe care nu-l accepți.  „Creaturi ale spiritului meu, cele Șase Personaje începuseră deja să-și ducă o viață proprie, independentă de mine, o viață pe care nu mai aveam căderea să le-o refuz.” – prin urmare, tocmai această situație ciudată devine subiectul unei noi piese.

Ei pot exista fără noi, dar noi putem exista fără ei? Cert e că ne-am născut în vremuri în care ficțiunea există nu de puțin timp și se bucură de popularitatea bine-meritată. Sute de personaje valoroase s-au născut deja înainte ca noi să ne naștem. Precum nu putem răspunde la întrebări de tipul ce a fost mai întâi, ideea sau materia? sau, la fel, găina sau oul?, nu putem stabili cu exactitate dacă realitatea a apărut înainte ficțiunii sau invers. Care dintre ele o reflectă pe cealaltă? Ar fi necesar să știm? În ce măsură sunt realitatea și ficțiunea interdependente? – Acesta e genul de fabulație la care ajungi pe parcursul lecturii celor Șase personaje, lectură provocatoare fără să devină dificilă într-un mod neplăcut sau criptică, și de-a dreptul savuroasă.

În mijlocul zilei, Șase Personaje (Tatăl, Fata Vitregă, Mama, Fiul, Băiatul și Fetița) întrerup o repetiție de teatru (a piesei Jocul rolurilor de același Pirandello) și vin în căutarea unui autor care să le scrie drama. La început, cei șase nu sunt luați în serios de către actori și Directorul-Regizor, dar, pe măsură ce își dezvăluie problemele și suferințele, stârnesc interesul Directorului, care decide să îi asculte și să monteze un nou spectacol. Deși nu sunt convinși că în fața lor se află cu adevărat Șase Personaje (și nu șase actori sau oameni cu un comportament excentric), cei din teatru îl ascultă pe Tată, care afirmă cu certitudine: „Vreau să vă demonstrez că poți intra în viață în atâtea feluri, în atâtea forme: pom sau piatră, apă sau fluture, bărbat sau femeie. Că te poți naște chiar personaj!” și, ulterior, descrie condiția ciudată în care se află: „autorul care n-a creat vii nu a mai vrut apoi, sau nu a mai putut, să ne aducă pe lume în artă”, adăugând după aceea că „cine are norocul să se nască personaj viu poate să-și bată joc de moarte! Nu mai moare! Va muri omul, scriitorul, instrumentul creației; creatura lui nu mai moare!”. Astfel, cei șase îl conving pe Director să își asume rolul de autor, deoarece (și aici intervine din nou fina ironie a lui Pirandello), pentru a fi autor „nu-i nevoie de nimic special. Atâția o fac!”. Probabil esența dramei personajelor refuzate de autor și lipsite de piesă poate fi rezumată prin altă replică a Tatălui: „Dacă am putea prevedea tot răul ce se poate naște din binele pe care ne închipuim că îl facem!”. Ele au precupări și frământări multiple, precum: numeroasele chipuri ale fiecăruia sau neputința de a exprima în cuvinte ceea ce vrei să spui cu adevărat și neînțelegerea dintre oameni (sau, în acest caz, personaje) cauzată de ele.

Începe repetiția noului spectacol. Personajele, fără îndoială vii, vor să apară ele însele pe scenă și nu înțeleg de ce ar fi nevoie de actori și de o repetiție. Realitatea lor este recompusă pe scenă, cu recuzită imperfectă, iar ele recrează în fața echipei teatrului momentele și scenele care le unesc și le dau sens, care le-au marcat, tulburat și chinuit. Actorii imită cele trăite de personaje, apărând astfel diferențe între cele două reprezentări, care nasc conflicte – conflicte între actori și personaje. Tatăl spune la un moment dat: „Încep, nu știu cum, să simt că propriile mele cuvinte sună fals.” Interpretarea actorilor este percepută de personaje drept ceva ce „a devenit al lor și nu mai e al nostru”. Se crează o dezordine stranie, iar Regizorul țipă la Fata Vitregă, care nu-și poate stăpâni reacțiile, începând să râdă în momentul în care se vede interpretată de Prima Actriță, pentru că simte că nu seamănă deloc cu ea; nu se vede pe ea însăși. Tatăl, după ce se simte nevoit să-și exprime admirația față de actori și de munca lor, adaugă: „dar, desigur, ce să-i faci, ei nu sunt noi”. În continuare, apar complicații: adevărul personajelor „nu este posibil pe scenă”, unele întâmplări nu pot fi reprezentate din motive de decență, fapt care îl face pe Director să exclame: „Ei, bravo! Asta mai lipsea! Vreți să aruncăm teatrul în aer?”. De asemenea, aroganța, superficialitatea și mândria actorilor, adesea predispuși să batjocorească și să ia în râs cele ce se petrec îngreunează și mai mult situația.

Cuvântul „iluzie” este perceput drept unul foarte „crud” de către cele Șase Personaje; iluzia e singura realitate în care ele pot exista, ele nu au „altă realitate în afara acestei iluzii”. Tatăl îi demonstrează Directorului că personajele sunt mai adevărate decât oamenii: personajul e mereu cineva, trăiete într-o realitate fixă care ar trebui să îi înspăimânte pe cei care se apropie de el, și, mai mult decât atât, trăiește într-o singură realitate. Spre deosebire de om, personajul nu poate fi un „nimeni”. Realitatea omului se schimbă în permanență, ceea ce azi îi pare realitate poate deveni mâine o iluzie, omul trăiește într-o nestatornicie continuă care nu îl lasă să știe cu adevărat cine e. Din această cauză, Directorul se revoltă: „Unul care se dă drept personaj să vină să mă întrebe pe mine cine sunt!”. De asemenea, precum afirmă Mama, timpul și chinul personajelor e mereu prezent; ei au alte legi. Suferința lor, deși sfârșită, continuă, nu are margini; orice acțiune este mereu prezentă.

Precum mărturisește și în introducere, Pirandello a intenționat ca unele personaje să fie mai bine schițate, mai distincte, iar altele, precum copiii, să fie abia conturate – motiv pentru care aceștia nu au replici sau prea multe acțiuni. Cele Șase Personaje se contrazic, își prezintă fiecare versiunea poveștii, se disprețuiesc sau iubesc. Fiul refuză să ia parte la reprezentație, refuză jocul, deoarece nu vrea să dezvăluie drama și rușinea familie și consideră că astfel interpretează „voința celui care a refuzat să ne aducă pe scenă”.

Acțiunea piesei, alternând între reprezentare și povestire, cu decor care se compune pe măsura evoluției piesei, crește în intensitate și devine din ce în ce mai captivantă. După moartea Băiatului, în haosul general dintre actori și personaje care se contrazic în încercarea de a stabili dacă ce se petrece e realitate sau ficțiune, reacția disperată și comică a Directorului întrerupe totul, făcându-te să izbucnești într-un neașteptat hohot de râs: „Ficțiune! Realitate!... Duceți-vă dracului cu toții! Lumină! Lumină! Lumină!”. Toată lumea – om sau personaj – dispare, scena este golită de decoruri și Directorul consideră ziua pierdută.

Prin urmare, trăim într-o lume în care personajele au ajuns să se roage de autori? În același timp, deviând de la ideea oiginară, poate fi mai simplu de atât: există nespus de mulți oameni care au nevoie să intre în literatură. De câte ori nu exclamăm „ce figură!” sau „ce personaj!” atunci când cineva se remarcă prin acțiuni sau replici ieșite din comun? Astfel, se poate spune că unii se nasc oameni, alții se nasc personaje, și mai sunt unii care se nasc oameni cu potențialul sau poate chiar și cu destinul de a deveni personaje. Să fie cele Șase Personaje o metaforă pentru „personajele” care există deja printre noi, în carne și oase? Și, dacă există și personaje cu potențialul sau destinul de a deveni oameni, aceasta ar fi o altă discuție – sau piesă.