1-1 (fragment)

Personaje

 

EA – 25 de ani

EL – 34 de ani

La telefon, ziua.

EA: Nu-mi dau seama dacă asta-i viața de adult sau e o fază.

EL: E o fază.

EA: Crezi?

EL: Viața de adult e o fază; apoi, mori.

EA: Tot simt că mai am încă puțin și-mi trece. Încă puțin. De câteva luni, încă puțin și scap. Trăiesc în încă puțin și scap.

EL: De?

EA: De... stările astea.

EL: Dă-mi un exemplu.

EA: De exemplu... am fost ieri la teatru. Și a fost prost.

EL: Dacă aș primi un bănuț de fiecare dată când te plângi de spectacole proaste...

EA: Și n-aveam cum să ies. Aveam loc pe mijlocul rândului, mi-era cald, în dreapta și-n stânga moși și babe la papion...

EL: Sprâncene tatuate?

EA: Evident.

EL: Cu rigla?

EA: Cu Parkinson în stare incipientă.

EL: Și apoi?

EA: Râdeau, se hlizeau la cele mai penibile glume... și m-a apucat o stare de disconfort în tot corpul...

EL: Clasic; dacă o să te omoare ceva în viața asta, o să fie plictisul.

EA: Ce lingușitor. Și apoi parcă vizualizam starea, știi?

EL (distras): Mhm.

EA: Fix pe creier, undeva în stânga sus.

EL (neatent): Aha.

EA: Tare dubios.

Pauză.

EL: Da.

EA: Ce faci?! Mă asculți?

EL: Da, scuze. Mă uitam pe ceva... tabel.

 

La telefon, noaptea.

EA: Simt că mi se închide corpul. Cum să-ți zic? Devin opacă, complet. Și nu mai suport nimic. Și pe nimeni. Devin o piatră... (Pauză.) ah, cum să descriu...

EL: De ce trebuie să descrii?

EA: Pentru că așa devine suportabil.

EL: De ce nu poți doar să simți și să lași să treacă?

EA: E insuportabil.

EL: E insuportabil, pentru că trebuie mereu să zgândări cu cuvintele.

EA: Cuvintele ajută, nu fac rău.

EL: Nu mereu. Uneori complică problema.

EA: Oricum ar fi, mi-e rău.

EL: Ți-e rău, pentru că alegi să-ți fie rău.

 

Mesaje scrise, a doua zi.

EL: Scuză-mă!

Pauză.

EA: scuze acceptate;)

EL: Cafea virtuală?

 

*

 

La telefon.

EA: Păi, și știi să mergi?

EL: Da. Nu e așa greu.

EA: Nu te dezechilibrezi?

EL: Există riscul. Dar, dacă ești atent, nu.

EA: Hmm... poate o să-ncerc și eu cândva.

EL: Am ieșit în larg și era totul nemișcat. Albastru deschis. Fără valuri, fără vânt. Și, cum avansam, se formau mici dâre în apă, linii drepte și curbe. Semănau cu un material textil imens, subțire și fragil. Și am avut atunci un moment perfect.

EA: Există așa ceva?

EL: Sau un moment de liniște totală. Imaginează-ți: lacul, câteva rândunele deasupra, plantele de la mal, sunetul vâslelor. Cred că n-a durat nici o secundă.

EA: Și totuși l-ai conștientizat.

EL: Da. L-am prins. Și imediat s-a sfârșit și m-am... întunecat. M-am indispus, nu știu. (Pauză.) Și nu înțeleg, nu înțeleg de ce nu e suficient.

EA: Ce?

EL: Să ai câte un moment din ăsta, din când în când, oricât de rar – de ce nu ne e suficient.

 

*

 

Mesaje scrise.

EA: dacă aș fi un personaj, ce personaj crezi că aș fi??

EL: Prințesa cu bobul de mazăre.

EA: lol

ce rapid

de ce

de la noblețe?:)

EL: De la hipersensibilitate. :))

EA: fair enough

EL: Dar eu?

EA: mazărea cred =)))))

Pauză.

EL: Măcar apar în titlu.

;)

 

*

 

Toamna. Mesaje scrise.

EA: Condoleanțe! Îmi pare sincer rău. Zi-mi oricând dacă te pot ajuta cu ceva, cu orice.

Peste o zi.

EL: Mulțumesc mult.

 

*

 

Iarna. Mesaj vocal.

EL: Nu cred că trece vreodată. Amorțește mai degrabă, știi? Prima dată am simțit-o când mi-a murit bunicul, pe la 13 ani. Cel care m-a crescut, ți-am mai povestit de el. M-a marcat puternic, peste tot vedeam numai moarte. Pe lângă faptul că el îmi lipsea teribil. Dar mai uitam, mă distram puțin, cineva făcea o glumă, râdeam din tot sufletul, apoi, ca un junghi, brusc... mă curenta o frică, în tot abdomenul: îmi aminteam că o să moară. Și mama, care a zis gluma, și soră-mea, care a completat-o, și tata, care a pătat fața de masă cu cafea, și eu care mă bucur de nu știu ce discuri cu muzică primte cadou... Și toate încremeneau – ca-ntru-un film – și deveneau amintiri... și obiecte. Totul în anul ăla a fost întrerupt constant... frecvent... de amintirea morții. Și acum, la fel. Douăzeci de ani mai târziu, trec prin aceeași chestie și mă simt de cinci ori mai... nici nu știu care e cuvântul... confuz? Neajutorat? N-am aflat nimic în plus, nu știu nimic sigur despre asta, nu știu cum să fac față mai matur; doar mi-a îmbătrânit corpul. Am îmbătrânit (râde) și tot degeaba.

Mesaje scrise.

EA: păi și nu crezi că-i mai bine așa??

să fii conștient că o să mori și așa măcar nu-ți fuți timpul aiurea

pardon de expresie:)

mi-e puțin greu să empatizez

mie nu mi-a murit nimeni apropiat...

Ezită. Vrea să mai scrie ceva. Ezită din nou. Mesaj vocal.

EA: Și mă simt ca un monstru când mă gândesc că mi-ar plăcea într-un fel să știu cum e. [...]