Kieś-love-ski
Filmul e un schimb
al emoției. Emoția transmisă de cineast, pe ecran, se întâlnește cu cea a
spectatorului, existentă deja, născută din experiența și din felul său de a fi.
Împreună, creează ceva despre care nu e tocmai ușor să scrii, dar care probabil
poate fi definit prin sintagme precum experiență
cinematografică sau spațiu imaterial
comun. Poate că un film bun este unul în care ai mereu ceva nou de
descoperit, care face ca această experiență
să se reînnoiască de fiecare dată.
Revederea filmelor
lui Krzysztof Kieślowski, prin ochi cu vreo 3-4 ani mai maturi, m-a făcut să
înțeleg mai bine că unele filme nu se văd doar o singură dată (să fie acesta un
important criteriu de diferențiere?) și că ele, într-un fel sau altul, au să ne
transmită ceva și ne vorbesc la vârste și în momente diferite ale vieții, în
funcție de ceea ce avem nevoie să auzim sau să trăim.
Prima vizionare a
filmelor lui Kieślowski mi-a dat un sentiment de regăsire și conexiune, pe care
nu l-am explorat prea intens la momentul respectiv, și mi-a amplificat
curiozitatea de a vedea cât mai multe filme. Vizionarea mai recentă mi-a
revelat faptul că filmul poate suprinde foarte discret și sugestiv
complexitatea vieții, astfel încât, orice eveniment nefericit ar avea loc pe
ecran poate stimula, într-un fel sau altul, dorința de a trăi și poate anula
stările de singurătate și tendințele spre izolare.
foto: Frans Schellekens / Redferns sursa: Getty images |
Kieślowski a spus
că filmele fac parte din viața noastră și rămân undeva în noi. Rămân acolo. Și noi rămânem o vreme în
filmele care ajung la noi. Sau în
spațiul comun creat de cele două emoții care se întâlnesc în momentul când
spectatorul intră în contact cu filmul și filmul cu spectatorul. Unele filme se
întorc la noi, în timp ce altele nu mai au de ce. Niciun film nu vine la
momentul nepotrivit și toate se transformă, pentru că și noi, în mod firesc, ne
transformăm.
Kieślowski a știut cum să vorbească despre această lume.
Nu a ales teme superficiale, care dispar cu trecerea timpului, ci a decis să-și
îndrepte atenția asupra condiției individului, a dilemelor și misterelor în
mijlocul cărora se află, aspect din care transpare dragostea sa față de om. Într-un
interviu a afirmat că totul e important,
mai puțin politica, urmând să dea drept exemplu singurătatea, iubirea și lipsa ei. Nu întâmplător a mărturisit și
că toate filmele sunt despre dragoste.
Filmele sale se disting prin omenie, astfel încât Kieślowski poate face artă
din căutare; nu privește lucrurile de parcă ar ști deja răspunsurile, ci
prezintă viața în complexitatea ei, cu numeroasele nuanțe și contradicții care
te împiedică să fii radical. În filmele sale regăsesc frumusețe în tristețe și,
extins, sentimentul că, oricât de nedreaptă și insuportabilă ar fi viața, ea
merită trăită. Cred că acest aspect este cel mai vizibil în Dekalog, ciclu de 10 filme inspirate din
Cele Zece Porunci, fiecare fiind o interpretare modernă a uneia dintre acestea.
Un doctor în vârstă care își pierduse familia în timpul războiului și minte o
femeie pentru a o împiedica avorteze; un tânăr comite o crimă fără motiv și
este condamnat la pedeapsa cu moartea; o femeie care nu mai crede în iubire,
dar este iubită de un orfan de 19 ani – nefericirea ia formă de frumusețe și
există o cantitate de blândețe în fiecare cadru. Când una dintre povești îți
frânge inima, felul în care este spusă, prin originalitate și omenie,
compensează. Există, astfel, o plăcere specifică artei în aceste frângeri de
inimă.
Afiș Dekalog sursa: Telewizja Polska |
La finalul eseului „Nu-mi place cuvântul succes”, cineastul povestește cum, la marginea Parisului, o fată de cincisprezece ani i-a spus că văzuse de trei ori La double vie de Véronique și că filmul a făcut-o să-și dea seama că „există ceva ce se cheamă suflet” – un alt semn că cinema-ul este relaționare de tip lăuntric, care se folosește de timp, dar, într-un fel, nu ține cont de timp. Conștientizarea existenței sufletului i s-ar fi putut întâmpla, în orice perioadă istorică, oricărei persoane care înțelege sau intuiește sistemul de semne și simboluri din bucata de timp pe care a creat-o Kieślowski. Filmul, construit pe emoții și stări ale personajelor principale, accentuează o dimensiune a vieții dinafara cotidianului: oamenii sunt conectați în moduri misterioase, iar cercetarea acestor conexiuni (prin metode proprii, prin deducții uneori bazate pe instinct, poate chiar și prin imaginație, intuiție și creativitate) dă existenței un oarecare sens în plus. La double vie de Véronique sugerează că, lăsând la o parte toată această obositoare dezordine a vieții de zi cu zi, dacă privim într-o lume care se derulează în paralel, în lăuntrul nostru, vom vedea că toate elementele sunt la locul lor, într-o armonie deplină – și sunt rare momentele în care conștientizăm aceasta.
Irène Jacob în La double vie de Véronique (1991) sursa: Internet |
Un film despre care pot spune că într-adevăr a rămas în mine este Trei culori: Albastru, ce deschide trilogia Trei culori – o reinterpretare a conceptelor de libertate, egalitate și fraternitate. Această fixare interioară a filmului se datorează în mod cert și secvenței finale, care îmi dă sentimentul de cinema – pur, real, viu, ca artă în sine. Este una dintre puținele secvențe în care cinema-ul pare să respire ca cinema și nu ca o artă hibridă, ca armonie și nu ca amestec între celelalte arte; cinema ce respiră și nu amintește decât de cinema. Imnul dragostei (Epistola către Corinteni a Sf. Ap. Pavel, Capitolul 13), pe muzica lui Zbigniew Preisner, încheie povestea primei părți a trilogiei, fiind arătat, pe rând, fiecare personaj și culminând cu un prim-plan pe chipul lui Julie (Juliette Binoche) care plânge. Poate că scena vorbește și despre cinema, și despre viață. Filmul folosește timpul și operează cu timp. Viața, la fel. Simultan, oamenii trăiesc experiențe diferite, opuse. Fiecare este într-un anumit punct pe propria axă și intersectarea acestor puncte creează diverse evenimente și conexiuni, unele temporare, iar altele eterne. Poate timpul este un simț intern (Kant), condiția existenței propriului nostru EU (Tarkovski) sau poate că timpul nu este un obiect, ci o idee, ce dispare în minte (Dostoievski). Cred că timpul poate este un pretext pe care îl folosim pentru că ne sperie puțin ideea de infinit. Sau un instrument cu rolul de a ne aminti că ceea ce avem nu trebuie irosit.
Cinema-ul lui Kieślowski cercetează acele evenimente ale vieții care ne reamintesc că ea nu este supusă hazardului și, în același timp, dă sentimentul că viața și filmele merită și trebuie trăite intens.
Juliette Binoche în Trois Couleurs: Bleu (1993) sursa: Internet |
Bibliografie:
Kieślowski, Krzysztof, Kieślowski despre Kieślowski (interviuri cu Krzysztof Kieślowski realizate de Danusia Stok), ediție îngrijită de Danusia Stok, Editura Alfa, București, 2000
https://www.youtube.com/watch?v=QkNEdw8ArE4&index=33&t=0s&list=PLB-RQroSWeiGrx1AXAlcInZ1fs-g9fZ7Z
Comments
Post a Comment