Diana

o variantă mai scurtă a acestui text a fost inclusă, sub formă de teatru sonor, în expoziția de grup TRANSPOSTHUMANȚE, a Teatrului Postanțional Interfonic, la HEI, Timișoara, în octombrie 2024, și poate fi ascultată în limbile română, germană (cu Olga Török) și maghiară (cu Magyari Etelka) și vizionată aici, în regia lui Vlaicu Golcea

 

Există în Albania un fenomen al virginelor jurate (burrnesha; burrë = bărbat) – femei nordice, din Alpi, care, atunci când nu erau bărbați în familie (muriseră sau se născuseră numai fete) sau când voiau să refuze elegant o căsătorie – depuneau un jurământ de castitate și se îmbrăcau în haine de bărbați, aveau voie să bea, să fumeze, să muncească, să meargă libere prin oraș, să ia decizii, să dețină arme...

În copilărie, auzisem vag de asta și îmi imaginam niște personaje cam ca „Mulan”, iar viețile lor mi se păreau aventuroase: credeam că se luptă cu săbii și se cațără în copaci și pe clădiri și își apără familiile de răufăcători. Nu știam ce înseamnă „virgine”, dar mi se părea puțin trist că nu se căsătoresc și nu au copii niciodată.

De curând, am văzut un documentar scurt făcut de BBC despre câteva virgine jurate; au rămas în jur de 12 în Albania – și ar mai fi și prin Serbia, Kosovo, Bosnia, Muntenegru... și m-am uitat la aceste bătrâne tunse scurt și îmbrăcate în bărbați, care taie lemne, beau rachiu și își rulează țigări – una dintre ele fără degete, pentru că, în copilărie, îi explodase o bombă în mâini. Mândre de decizia lor, care pe vremuri avea greutate, însemna ceva pentru comunitate și le câștiga respectul celorlalți.

Și care azi nu mai înseamnă nimic.

Pentru că azi nu-i mai pasă nimănui de viețile private ale altora, și e mai bine așa. (Nu-i mai pasă nimănui și, totuși, o bună parte sunt expuse obsesiv online.)

Și erau mândre de sacrificiul lor. M-am gândit instant că eu nu am niciun simț al sacrificiului non-artistic. Și îmi place să nu am, nu cred că viața trebuie să fie așa.

Am avut o reacție emoțională foarte puternică, agresivă chiar. Mi-am zis: Eu nu am nicio

legătură cu voi și nu vreau să am. Nu contează că venim (parțial) din aceeași țară, e doar o

coincidență. Ce am eu în comun cu voi, în afară de sex și etnie?

Am simțit ură.

Nu față de ele; față de acea societate. Și de patriarhatul ăsta nenorocit, de subaprecierea, violența lui și ura mascată față de femei – și îmi treceau prin cap tot felul de cuvinte de specialitate, gen misoginie naturalizată, dar le-am blocat repede pe toate, fiindcă simțeam că se ciocnesc în mine două lumi diferite: una emoțională și una intelectuală. Și nu voiam să se întâlnească.

O reacție interioară agresivă. Și față de ele. Adică: De ce nu ați fugit? De ce ați acceptat regulile astea? E chiar singura lume pe care o cunoașteți, singura care credeți că există?

M-am revoltat și mi-am zis: Nu am niciun fel de empatie față de voi.

Și, automat, fără să vreau să ajung în zona asta, m-am întrebat ce aș fi făcut eu în locul lor – dar am amețit instantaneu odată cu întrebarea asta și am avut un moment de recunoștință divină pentru faptul că nu m-am născut acolo și atunci; ci la sfârșit de secol XX, în altă parte a Balcanilor.

Nu puteam să înțeleg de ce le păsa atât de mult. Eu, în general, nu înțeleg cum funcționează comunitățile și fenomenele și nu pot să gândesc macro, dar, atunci, chiar m-am blocat. Adică, de ce îi pasă atât de mult unei comunități de viața privată a unei femei? De ce trebuia femeia să renunțe la viața ei privată, ca să aibă drepturi? Drepturi, adică alții să accepte ca ea să vorbească în public și ceea ce spune să fie luat în serios și să aibă voie să circule liberă pe stradă… Și până la urmă, ce mare chestie să fumezi și să bei rachiu la cafenea? Nu te saturi și de asta? Ce mare chestie să te tunzi scurt? Pentru asta să renunți la o viață privată?

De ce e ăsta prețul? Sună a recompensă, dar, de fapt, e o pedeapsă. Nu știu, simțeam foarte tare că e un șiretlic.

Iar să alegi viața privată însemna o căsătorie aranjată – din iubire sau nu, cum îți era norocul – și, apoi, gătit, făcut curățenie, născut și crescut copii. Născut și crescut o potențială virgină jurată. Da, însemna și să ai o viață sexuală – dar cu ce preț? Îți mai pasă de asta când toată ziua stai în casă și muncești, fără alternativă? Nu era mai bine să bei rachiu?

Practic, nu puteai să fii femeie decât în două variante foarte bine stabilite: soție sau bărbat.

De ce nu poți și să ai copii, și să te și plimbi pe stradă fumând o țigară? Sau să n-ai copii – doar să te plimbi fumând o țigară. Îmbrăcată într-o rochie. Sau nu neapărat, în pantaloni, dacă te simți mai bine în pantaloni. Sau să ai copii și să porți pantaloni. De ce e ăsta prețul? Ca să fii ca noi, pentru că n-ai penis, trebuie să renunți la orice fel de relație sexuală și/sau romantică. Să renunți și la maternitate. Trebuie să renunți la afecțiunea unui iubit și a unui copil, ca să fii ca noi. Noi nu renunțăm, dar ca să fii ca noi, tu trebuie să renunți.

De ce era pentru ei un asemenea blestem să te naști femeie?

De ce e sexualitatea femeii un asemenea dușman? Un asemenea pericol…

De unde atâta ură?

Acum, mă gândesc că, în acea lume, nu există loc pentru femei ca mine. Nu există loc pentru femei dezordonate, poete, leneșe, neîndemânatice, care pot petrece ore în șir în visări cu ochii deschiși. Pentru femei sceptice, imature, curioase, rebele, care vor să călătorească lunar și poate se vor rade în cap cândva, în viața asta nu există loc.

Nu suntem o opțiune.

Și, mai târziu, în aceeași seară, am ieșit la mall să-mi iau markere și un caiet, încă tulburată de virginele jurate din țara tatălui meu – din țara mea, într-un fel –, și eram hotărâtă să nu-mi complic creierul și existența cu existențele acestor femei, pe care le vedeam strict ca pe niște victime.

Nu vreau să am empatie față de voi, e prea mult în acest moment al vieții mele.

Și nu puteam să înțeleg cum pot să mă trag dintr-un astfel de loc; pentru prima dată, am simțit că nu înțeleg țara asta.

Era cald, sfârșit de iunie, dar începusem să mă relaxez și mă bucuram de plimbarea mea solitară și de gândurile care începeau să-mi curgă fără un fir clar și, brusc, m-am trezit într-un dialog mental cu una dintre aceste femei, pe nume Diana Rakipi. Și simțeam că o atac, simțeam că vreau să-i schimb viața și să-i dovedesc că libertatea ei e o libertate artificială.

Dar Diana știa lucrurile astea sau, dacă nu le știa, în orice caz, le simțea altfel. Și mă gândeam intens la Diana și la asexualitatea ei – fiindcă, în toate interviurile, zicea că nu a simțit niciodată niciun fel de dorință – fie ea romantică sau sexuală. Zicea că nu s-a îndrăgostit niciodată și că iubirea ei e natura și că nu există iubire mai mare decât aceea pentru natură – ceea ce, într-un fel, pot înțelege. M-am întrebat și dacă ăsta nu e cumva un coping mechanism; dacă nu cumva s-a convins singură că e asexuală, ca să reziste. Dar, de fapt, și asexualitatea e una dintre multele orientări sexuale recunoscute. Și iar mi s-a activat latura intelectuală și m-am întrebat dacă nu cumva asexualitatea e, în multe cazuri, o consecință a unei traumei puternice sau a unor traume transgeneraționale; o reacție la atâtea nedreptăți și la strivirea sensibilității în mod sistematic.

Dar poate că nu e. Unii oameni așa se nasc. De ce aș fi eu mai normală decât Diana? Ea nu

simte nimic sexual, așa cum eu nu simt nimic față de jocurile de noroc. Nu vreau să joc la păcănele. Nu vreau să iau droguri. Nu vreau să mănânc carne de elan. Nu simt nevoia.

Și, totuși, încercam să-i spun Dianei că totul e un rol, că, dacă poartă haine de bărbat, nu

devine bărbat, chiar dacă ei o tratează ca pe un bărbat – dar ce înseamnă să fii bărbat? – și că, dacă asta era legea, nu înseamnă că legea nu poate fi pusă la îndoială, că legea asta tot de oameni e făcută și că jurămintele sunt și ele convenții, până la urmă. Sau majoritatea jurămintelor, nu? Ăsta sigur e o convenție.

Viața e altfel.

Iar cuvintele sunt cuvinte.

Dar și cuvintele mele sunt cuvinte.

Chiar și „libertate”.

Și ce nu e un rol? Eu nu joc un rol când zic ceva și îmi sună fals? Când mă îmbrac într-un fel anume, ca să am mai multă încredere în mine? Când exagerez o poveste pentru efectul comic sau dramatic?

Când nu reușesc să mă deschid față de oameni, nu joc un rol, într-un fel, fără să vreau?

Și, brusc, stăteam pe o bancă, se întunecase și scriam în aplicația Notes a telefonului dialogurile mele cu Diana (care, în scurt timp, au devenit parte din piesa A wo-man). Și deveneam altcineva, inevitabil, ca de multe ori atunci când scrii ceva. Adică, tot eu eram, dar cu unele trăsături mai exagerate. Eram intruzivă și pe alocuri nesimțită.

Diana – sau altcineva – a zis într-un video că nu voia o viață în care să ducă tăvi cu mâncare și băutură, stând cu ochii în pământ de rușine – o rușine inexplicabilă – și retrăgându-se apoi rapid în bucătărie. Dar cine vrea o astfel de viață pentru ea însăși?!

M-am gândit apoi că nici oamenii care construiesc astfel de lumi nu sunt liberi. Cum poți să fii liber când îi faci așa ceva altei persoane?

Începeam să cercetez ce și de ce mă doare și, dintr-o dată, virginele jurate nu mai erau un fenomen abject, ci niște oameni în carne și oase, cu personalități distincte: unele simpatice și foarte inteligente, altele antipatice și inaccesibile. Începeam să le văd, să intru în viețile lor și să negociez – cu ce empatizez și cu ce nu. Și iar mă gândeam la corpurile acestor femei, care contau atât de mult pentru comunitate. Și nu înțelegeam de ce. Nu înțeleg nici acum. Și de ce libertatea și viața privată sunt văzute ca interșanjabile. Și ca antonime.

E interesant că m-am întâlnit cu aceste femei după ce m-am simțit aromantică vreo câteva luni – și n-am stabilit încă (eu cu mine) dacă a fost o reacție de autoapărare sau mai degrabă una de tranziție – când treci de la un stil de viață la altul sau de la un mod de gândire la altul. Dar simțeam ostilitate și epuizare și, în final, indiferență. Și, pentru o scurtă vreme, mi se strângea stomacul și de la muzica pop, și de la săruturile de tip Hollywood, și de la inimioarele roz pe cănuțele de pe rafturile din magazine. Totul părea să se învârtă în jurul acestui sentiment care mie-mi suna fals și-mi lipsea cu desăvârșire. Și pe care nu-l mai căutam. Sau a fost o reacție naturală: pur și simplu, am consumat romantismul alocat pentru o anumită perioadă; l-am scurs înainte de vreme sau în recipientele greșite. Sau cine știe.

Cine știe ce înseamnă „corect” sau „greșit”.

În noaptea aceea, am băut puțin amaretto cu gheață și am notat ceva de genul:

De ce au ajuns chinurile acestor femei la mine, de ce au ajuns vocile lor la mine? Și ce minunat că e așa. Ce minunat cum acest subiect pe care l-am respins a prins voce câteva ore mai târziu.

Totul se învârte în jurul libertății, din nou și din nou.

De ce la mine? Și de ce am ajuns să țin la voi?

Și, apoi, câteva zile mai târziu, am visat-o pe Diana; blândă, luminoasă, ne reîntâlneam la o petrecere și îmi făcea cadou un album. Erau așa de emoționante prezența ei și albumul modest pe care mi-l dădea din tot sufletul. (În realitate, Diana a murit în 2023, au găsit-o fără suflare în apartamentul ei din Durrës.)

Când m-am trezit, aveam foarte tare impresia că suferințele virginelor jurate au fost convertite în altceva, deși nu puteam spune exact în ce – tărie, înțelepciune, inspirație pentru alții?

În lumea aceea nu există loc pentru femei ca mine, iar în lumea aceasta nu există loc pentru femei ca ele. Sacrificiul lor nu mai înseamnă nimic; acum, sunt văzute doar ca niște curiozități, un soi de patrimoniu viu și atât. Și lumea aceea se destramă, la fel cum și virginele jurate se sting din viață, una câte una.

text publicat pe Agenda LiterNet