Există un poem

poeme publicate pe Agenda LiterNet


*


Această căutare e ultima rădăcină.


Mă hrănesc cu nostalgie ca să nu mă hrănesc cu furie.

Azi am fost o fantomă – 

ca de obicei, doar că în seara asta și fizic

porțile erau deschise și am intrat

e inutil să spun că spațiul se micșorase

„Totul e mort” mi-am zis

în timp ce mă înecau

toate acele instantanee luminoase

care îmi sunt uneori singurul prim ajutor.


Pe alții îi despart câteva decenii

de acest soi de nostalgie

care pe mine mă amorțește constant

sunt o adolescentă cu riduri verzi pe interior

și trebuie să fie ceva ereditar – 

dacă nu, e oricum o scuză bună;

se pare că am moștenit din ambele sensuri

amestecul de lentoare și viteză:

procesez greu

înregistrez tot

visez cu viteza luminii

cu candoarea luminii

mă desprind greu și mă întorc des

savurez selectiv

fiecare particulă de lumină a trecutului

de câteva ori pe rând

până se consumă

apoi îi dau timp să se reumple

și o savurez din nou

la nevoie

trăiesc prezentul de mai multe ori

colecționez prezenturi neprețuite

le suprapun peste ferestrele care pentru alții nu înseamnă nimic

peste scările întunecate

peste clădirea tot mai cenușie


sunt o instanță lirică

memoria e paradigma mea

nimic nu mă trădează

chipul mi-e senin

sunt spirituală, știu limitele confesiunii

această căutare e ultima rădăcină


învăț să emigrez

*


Fiecare cuvânt,

un posibil pas greșit pe un teren minat.

Ne rănim protejându-ne

ne adâncim fiecare

ca absență a celuilalt

ne înrădăcinăm

unul în așteptarea celuilalt

celălalt în dorința unuia


nu crezi că e frumos

cum duci o viață de sine stătătoare

în dorința mea

cum ai devenit

cea mai distinctă absență dintre absențe

singura halucinație cu chip uman din deșert


ne înrădăcinăm

cu fiecare pas

ne îngrijim de absența noastră

ca de un loc de veci

îmi mori în vis și mă doare pieptul

că nu am niciun drept să te jelesc

n-am niciun drept să țin doliu

tremur îți scriu o scrisoare

îți apar în vis ca o prezență luminoasă

nerealist de îndurătoare

faci un pas

fragil dar în siguranță

nu întreb de ce

sap îmi scuturi mâinile de nisip

îmi zic mi-am făcut partea

îți zic dacă explodează măcar va fi ras de pe fața pământului

îmi zici nu purta doliu înainte de vreme.

*


La începutul lunii, se despărți de cuvinte.

Spuse: Cuvintele dau naștere și mă tem de ele.

Se despărți de melodiile cu versuri, de cărți și poeme.

Doar pentru o vreme,

spuse.

Trebuie să învăț să fac față realității;

fiecare frază e o perdea despărțitoare în plus.

Îi surâse ideea.

Renunță la dialoguri și dialoguri imaginare.

Se apropie de miez reușind să înfrunte suprafața – 

sau cel puțin s-o privească.

Nu întâlni pe nimeni.

Observă.

Deveni numai ochi.

Își izolă memoria, pentru că nu-i folosea.

Evită visările pentru că riscau să o rănească –

erau precum cuvintele:

produceau dependență și erau veșnic gravide.

Remarcă: Dintr-o dată, o interesa realitatea concretă.

Era impropriu spus –

nu era vorba de interes, ci de necesitate.

Pe la mijlocul lunii, constată bucuroasă:

Mă vindec, mă vindec!

Plănuia vag să scrie despre asta.


4 poeme


*


veninoasă visare cu ochii deschiși

nu mai coincid lumile

și mă blochez în crăpătura dintre ele

salvatoare visare cu ochii deschiși

fără tine mi se sfărâmă corpul

și nu mai știu ce să fac cu el


mă îmbăt de insomnii și mă trezesc mahmură

spațiul e încremenit în jurul meu

picură ocazional

zăpada topită de pe ramuri

port în mine și otrava și antidotul

secretul e să știi în ce cantități să le administrezi


*


E prima dată când rănesc conștient

Lipscaniul de un gri optimist mă liniștește azi

azi are loc înmormântarea unei femei pe care n-o cunosc

un bărbat e resuscitat la trecerea de pietoni

fac cu rândul, nu are nicio reacție

inima lui refuză să se implice

traversez

totul e în săpături și reparații

e mai ușor să fii rănit decât să rănești

tac și abandonez ca să nu trăiesc viața altcuiva

ce ar trebui să mă chinuie devine un soi de lapsus

înaintez și traversez

găsesc o vagă consolare

într-un cartier de carton al minții


mă întreb oare voi tresări dacă moare

mă întreb – voi simți aruncarea primului pumn de pământ


mai târziu, tot pe Lipscani

gust alunecarea serii

prin geamul cafenelei

recapitulez:

spaimă matinală

vină

moarte

posibilă moarte

posibil poem

decizii inevitabile

dor indecis

cafea fără cofeină

poem


*


În noaptea dinainte

un tremur în stomac în timpul insomniei

o să-i spui mâine ce ai de spus

nu-ți învăța replicile, mereu se schimbă

îi auzi vocea cu o fidelitate imperfectă

de ce plutesc către tine de atâta timp

ucid curăț și renasc

încep să cred că se încadrează în voința divină

plâng de furie și de fericire

țip fără sunet sub ploaia din duș:

să-mi simți fizic mânia din clipa asta

regret

mă înalț către cer în cea mai limpede iubire

binecuvântez întâlnirea noastră

nu-i spune nimic, va fi vreme

împăturește-ți insomnia cu calm

mâine va ninge

vom îngheța puțin și ne vor tremura vocile

și se vor întâlni scurt în aer

ca două fire electrice.

*


Fiecare lucru pe care mi-l amintesc din situația asta bizară

e amintit pentru ultima dată

e ca o înghițitură

doar că înspre exterior


și mi-e cumva jenă să scriu poezii care nu sunt despre dragoste

mi-e jenă să zic prea multe despre pielea mea

maltratată de tot exteriorul ambițios strecurat sub ea

maltratată de excesul de empatie


dispar de pe propria hartă

la fiecare tendință de a da explicații

la fiecare ipoteză detaliată

dispar când devin așteptarea altora


nu exist sub formă de remușcare


nu știu cum să scriu despre respirație

am restituit toate chipurile și vocile lumii căreia-i aparțin

pielea mea se odihnește

developez părți din mine și ard filmul

proiectez involuntar

în numele uitării mai trec o dată prin iad

dar cu liniștea că acum știu pe unde e ieșirea


pielea mea se odihnește

plutesc la marginea clipei călătorind mereu înspre ea.




3 poeme


*


Există un poem

dar nu știu când și cum va ieși

există un spațiu

în care întregul n-a fost încă sfărâmat

mai există un poem

replică a altui poem, mai bun, poate

ca și când pe vocea mea ar durea-o să nu te atingă

în ecoul care ne-a rămas


mai există un poem de parcă poemul ne-ar ține împreună

prevenind cutremurul și dărâmarea zidurilor

de parcă el ar fi fost piatra de temelie, de fapt


mai există un poem de parcă poemul ne-ar elibera de acea ultimă particulă întreagă

fixez mișcarea

mă chinui

am ținta slabă azi


fiecare final are două-trei replici

*


Când mi-am văzut străbunica în sicriu, mi s-a părut că mi-a făcut cu ochiul

Când mi-am văzut bunicul în sicriu, mi s-a părut că respiră lent, extrem de discret

Când am văzut un porumbel dormind încremenit pe asfalt

fără urmă de sânge sau pene dezordonate în jurul lui

stând pe o parte, exact ca un om

mi s-a părut că întredeschide ușor ochii, în ritmul pașilor mei.


Nu accept moartea cum nu accept nici realitatea

Scriu acest poem împotriva uitării,

În numele a tot ceea ce se strecoară rebel dintr-o parte în alta

fără să vatăme

Împotriva fricii – care e moarte – și vrea să ne inunde și aici

În numele respirației – care e viață – și nu ne părăsește nici acolo

Scriu acest poem despre transcendental, despre cei care au murit și au aflat secretul, despre porumbelul cu cea mai delicată încremenire, despre amintirile mai puternice decât conștientizarea morții

Scriu acest poem împotriva fricii și în numele respirației

de pe străzile pe care mă rog în fiecare noapte să le părăsesc.


*


În centrul pieptului meu a avut loc acest vis

Tunelul respirației l-a străpuns blând, stăruitor, nederanjat

Mi-am lăsat capul pe umărul tău, de parcă ar fi fost de la sine înțeles

Ai tremurat, te-am privit și mi-am zis

Doamne, niciodată nu ți-am văzut buzele de atât de aproape


În clipa în care am conștientizat somnul

Ca o iederă artificială a încercat frica să se înnoade între noi

Să mă tragă afară din căldura corpurilor noastre

Din scânteia reîntâlnirii


Dimineață, la final de martie

În orașul de pe malul lacului a început să ningă

Noi ne întâlniserăm

Prelungeam de sub așternuturile calde visul

Îl derulam în spatele ochilor

Retrăiam atingerea brațului tău

Iedera se sfărâmase

Sunt departe

Aceste umbre aurii mă vor ține toată ziua

Un pic mai sus decât nivelul solului

Nu amintire, ci respirație

După zeci de finaluri nereușite

Ni s-a dat până la urmă un început permanent –

Împrăștiat prin diferite colțuri ale globului și ființei.


În centrul pieptului meu

Mi-am lăsat capul pe umărul tău –

Nemărginit tunel.


Comments

Popular Posts