Un loc ceva mai dulce decât iadul

Se spune că, în pictura „Două drumuri”, pictorul albanez Kolë Idromeno și-ar fi reprezentat câțiva contemporani în drumul către iad. Tipic, gândi el când își aminti de asta, și zâmbi amar.

Imaginea picturii lui Idromeno îi reveni în minte în timp ce îi deghiza pe câțiva dintre oamenii care răniseră în personajele din noua sa lucrare în pastel. O va intitula Furie; doar s-a născut din furie. Nu a personajelor, ci a lui față de ele.

Sau față de cum stau lucrurile.

Făcea probe pe ciornă pentru a vedea cum se potrivesc culorile una lângă alta înainte să le pună pe hârtie.

Ăștia nu sunt în iad. În orice caz, nu mi-am propus să fie. Vreau să-i pun într-un loc ceva mai dulce decât iadul, mai relativ, mai mediocru; cum să zic, mai potrivit pentru ei...

Nu că iadul ar fi dulce.

Își alese trei nuanțe de gri, un galben-floarea-soarelui și un oranj pe care te-ai aștepta să-l vezi într-un apus de soare. În ultima clipă, schimbă oranjul – prea blând, prea romantic... – pe un roșu aprins.

Doamne, dar ce se poate crea din furie?! N-am nici compasiune, nici înțelegere, nici iertare în clipa asta; o să fie o lucrare urâtă.

Dar continuă.

Nu se poate crea din ură, ci doar din lupta cu ura, se gândi el. Dar eu acum nu lupt; de data asta, nu.

Schița era aproape gata, iar el începu deja să coloreze parțial, cu mare atenție. Hotărî să-i lase palizi pe toți. Le va colora totul – părul, hainele, încălțămintea, bijuteriile –, în afară de piele. Simțea că trebuie să îi facă palizi, ca niște morți.

Pentru că sunt morți, sufletește.

Pielea lor nu va avea decât culoarea hârtiei, iar ei vor părea fără viață.

Cine amărăște viețile altora merită să fie fără viață în artă.

Se consola prin gânduri – unele remarcabile, altele obișnuite sau chiar răutăcioase din pricina furiei – pe care nu le nota niciodată.

Îi caricaturiza, îi era milă de ei, era fără milă când le exagera trăsăturile și „imperfecțiunile”, se îndoia că e bine ceea ce face, dar nu se putea opri.

Lui S. îi lungise nasul până când mai avea puțin și-i ieșea din pagină. Dar nu-l lăsă să se extindă într-atât, căci nu voia să dea în comic, ci doar în grotesc. Îi micșorase ochii și îi subțiase mult picioarele, făcându-i-le considerabil mai strâmbe decât erau în realitate. Se uită la ea. La ea, din lucrare. Mormăi ceva între satisfacție și dezgust, apoi îi desenă părul blond, ondulat, vâlvoi – perfect fidel realității, pentru ca, în cazul în care ea (cea din realiate) va decide vreodată să-i urmărească traseul artistic, să nu-i fie greu să se recunoască.

Muze – rosti el ironic și scuipă fără salivă.

 

Apoi trecu la foștii lui prieteni de la școală – care m-au trădat fără să le fac nimic.

Ce porcărie.

De data asta, le accentuă viciile. Pe unul îl făcu bețiv, pe altul curvar, iar, pe al treilea... al treilea nu prea avea personalitate, doar făcea ce-i spuneau alții – așa că-l lăsă fără chip.

Râse. Parcă eu aș fi mai breaz.

Și apoi îi desenă anonimului un cucui, ca să se remarce și el prin ceva.

 

Sunt rău.

Și încă mai era atâta loc liber pe hârtie.

N-o să iasă nimic.

Analiza locurile goale, care-și așteptau victimele. Madame A., profa de franceză din generală?

Asta nu înseamnă să creezi.

Totuși, m-a chinuit. Și ar încăpea în colțișorul ăsta.

 

Ziseră că e nesincer, ascuns, profitor, îngâmfat, netalentat, „pe pile” și multe altele.

Fantezii!, strigă el cu voce tare. Ficțiune!

Se calmă. Asta a fost de mult.

Am un car de defecte din care puteți alege, de ce trebuie să-mi inventați unele noi, în bârfele voastre nesfârșite?!

Dar asta a fost de mult. Se calmă.

 

Își privi personajele.

Totul să le dai și totul or să vândă.

Rămase nemișcat.

 

Intră din nou în dialog cu oamenii și cu conflictele din trecut.

Pizda mă-sii.

Era greu să pună stop atunci când începea. Relua aceleași explicații, replici geniale pe care nu le dăduse la timp, refuzuri imaginare ale dușmanilor care, bineînțeles, tot în imaginație, cereau să se întoarcă la el; să-i primească înapoi.

Aoleu! că iar încep și mâine dimineață mă mai opresc.

Trase adânc aer în piept și expiră încet. Își știa bine slăbiciunile.

 

În viața mea relativ scurtă de până acum, am făcut unele greșeli destul de grave. Față de mine însumi, zic; în raport cu alții, cred că am fost mai echilibrat.

Trase o linie roz pal lângă una verde crud, pe ciornă, ca să vadă dacă nuanțele merg bine împreună.

Am încercat să par mai puțin decât sunt.

Se strâmbă. Folosi verdele crud ca să coloreze o mânecă lungă.

Ca să-i mulțumesc pe alții sau ca să previn îndepărtarea lor. Dar cum să desenez așa ceva?

Își continuă lucrarea, încercând să nu se gândească încă la următoarea. Reuși să se concentreze doar pe ce avea în față.

Și greșelile față de mine însumi, își spuse în timp ce colora cu roșu pălăria uneia dintre victime, mi-au atras pedepse în relațiile cu ceilalți.

 

I se amestecau gândurile. Nu mai știa ce vrea. Ce tot mâzgălește aici? Nu-și dădea seama dacă e moale ca un papă-lapte sau aspru ca o brută. În minte avea fețe, voci, secvențe, gusturi, impresii și tot felul de alte fantome ale memoriei pe care încerca să le alunge sau față de care se deschidea. Plus meditațiile din prezent și câteva frânturi nesigure, imaginare de viitor.

 

Oamenii pleacă. E un adevăr universal și un clișeu insuportabil.

Insuportabil.

Dar cum să reprezinte asta? Cum să deseneze – fără să pară plângăreț și patetic – că toți, toți ăștia l-au părăsăit sau rănit, îndepărtat sau izolat?

Niciunul nu prea s-a zbătut să rămână cu mine. Au plecat cum ai pocni din degete.

 

E o luptă crâncenă până ajungi să ierți pe cineva. Apoi, după ce te-ai eliberat, în sfârșit, trebuie să menții iertarea, să nu cazi iar în aceleași înjurături și planuri minuțioase de răzbunare.

Să nu cazi înapoi în „neiertare.”

Scăpă un creion pe jos.

Futu-i.

Se fâstâci, își reproșă printr-o grimasă că iar a înjurat, se aplecă și îl ridică.

Era înalt, slab, iar capul îi atârna puțin din cauza gâtului subțire și un pic cam lung. 27 de ani. Începu să se nu se mai vadă ca pe o victimă.

Când ești rănit, nu trebuie să mai faci și pe victima, că se duce totu’ de râpă; nu te mai iei nici tu însuți în serios. Crezi că viața ta e grea? Uită-te în jur.

Și, totuși, comparaison n’est pas raison.

 

Bucătăria era mică și ținea loc de atelier. Masa era plină de creioane cerate, ciorne, lucrări neterminate, pahare de apă pe jumătate pline, o tabacheră argintie și, undeva pe sub niște hârtii, o brichetă. Deschise geamul. Căldură de mijloc de iulie, amplificată de dominanța asfaltului și a cimentului, dar măcar se lăsa seara. Privi spre parc. Oamenii ieșeau la plimbare, de undeva dintre niște copaci se zărea un fel de ceață (fumul produs de grătatele cu mici), traficul era blocat la ora asta, oamenii călcați pe nervi, iar el stătea aici și lucra. Zâmbi triumfător la gândul propriei boeme și mai-mai că se scuipă singur ca să nu se deoache.

 

Dar suficient!, se trezi din visare, își turnă un pahar cu apă, îl bău, apoi, amintindu-și că și-a jurat că nu va mai cocoloși, compătimi, proteja pe nimeni, înțelegându-l mai mult decât e cazul și inventându-i scuze sau explicații de prisos, trecu la o nouă victimă. Râse malefic și copilăresc, ca un personaj de desene animate. Era rândul cuiva din familie.

Sângele apă nu se face, desigur, dar ăsta chiar merită o lecție.

Acum abia avea răbdare să coloreze. Combinația de entuziasm și revoltă, de tristețe și dorință de răzbunare se reflectau pe hârtia din ce în ce mai populată de caricaturi autobiografice. Tehnica lui părea s-o ia razna. Cumva îi plăcea lucrarea, dar cumva i se părea urâtă.

Păi, ce, răzbunarea e frumoasă?

Auzise în repetate rânduri că ar fi dulce, desigur, dar nimeni nu apelase vreodată la frumusețe ca să descrie răzbunarea. Răzbunarea e dulce, mai dulce decât locul ăsta – în care-și ducea personajele și care era mai dulce decât iadul.

Persoana din familie arăta acum decadent, dezgustător și deplorabil, ca un clovn hidos care se crede o mare frumusețe hollywoodiană.

Foarte bine.

Stătu o clipă, apoi îi mai înroși obrajii, ca să-l ironizeze și mai tare; doar e mereu furios.

Și el era furios. Merse pe hol, ca să se privească în oglindă și să verifice dacă nu cumva și el avea obrajii roșii de furie, apoi se întoarse și-și zise că e de la căldură, și în mod sigur nu pentru că ar fi rude.

 

Renegă toate legăturile de sânge cu cei care i-au ironizat munca (din răutate, nu că s-ar fi priceput vreun pic), care i-au supărat părinții, care l-au păcălit și necăjit și făcut să plângă în copilărie, cu toți cei care au vrut să-l convingă să se facă avocat sau doctor sau... care era a treia chestie?, ca și cum ar fi avut ei habar de ceva în legătură cu el, cu viața, talentul, destinul sau aspirațiile lui.

Le renegă și, pentru el, contă la fel de mult ca și cum le-ar fi renegat de față cu întreaga familie, cu toți predecesorii și urmașii, în fața statului și poate chiar și a familiei regale – și nu doar de față cu el însuși.

Doamne, ar trebui să mă calmez. De unde e toată furia și unde se duce?

Își privi lucrarea.

Avea atâta amar în el, încât îi venea să plângă, dar se îmbărbătă repede și luă ascuțitoarea, pentru că vârful unuia dintre creioane se tocise.

Acum toată lumea știe mai bine. Ești artist și toată lumea vrea să te convingă să te faci altceva. Ești artist și toată lumea vrea să te convingă că ai să mori de foame.

Scuipă din nou în aer, fără salivă.

Sigur, foarte înțelept, hai să uniformizăm destinele tuturor, ca și cum am fi atotcunoscători în privința trecutului, prezentului și viitorului. Să punem totul într-un șablon.

Era unul dintre acele discursuri glorioase pe care le ținea uneori în minte și pe care nu avea să și le mai amintească vreodată.

Da, viața e nuanțată și complexă și nimeni n-are dreptate absolută, dar, în tabloul ăsta, eu decid și nuanțele, și dimensiunile, și contrastele.

 

Continuă să lucreze la hainele personajelor, în timp ce soarele apunea. Lucra cu grijă și precizie, ca să nu strice tot ce făcuse până acum. Încă nu era pe deplin convins că e o idee bună să facă tabloul ăsta.

Se gândi la fundal. Vru să opteze pentru o singură culoare, poate mai multe nuanțe de gri, apoi se gândi la un fundal în dungi orizontale albe și negre – să amintească de închisoare.

Cu răutatea de care au dat dovadă, normal că nu sunt liberi. Da, toată lumea lor e o zeghe.

Clătină din nou din cap, afirmativ.

Foarte bine: Idromeno îi duce în iad; eu le mai dau o șansă.

Se opri. Se gândi iar că, acum, el e ăla rău; că nu știe cum ar trebui să se comporte omul în situații de acest gen, când e rănit până la furie de lungă durată; apoi că n-ar trebui să aibă milă, pentru că arta făcută cu milă e egală cu arta nefăcută deloc; apoi că un fundal în nuanțe de gri s-a potrivi cel mai bine cu mediocritatea majorității personajelor.

 

Își privi lucrarea cu atenție. Ce urâte sunt cele mai multe lucruri neterminate – clădiri, haine, desene, filme până nu e gata montajul, texte pe ciornă.

Observă că mai toate exemplele care-i veneau erau din artă.

Își privi din nou lucarea neterminată.

Asta nu-i răzbunare, asta e o... constatare. E un proces verbal... vizual.

Clătină din cap, afirmativ.

E o operă de artă!

Afirmă asta brusc, cu voce tare, încrezător și fără nicio umbră de îndoială.

 

Lumina scădea în intensitate și el își aminti de zilele grele, de spaime, blocaje, neputința de a comunica cu oamenii din jur, înstrăinări, vorbe amare fără motiv, înjurăturile lui, ceea ce inventaseră alții despre el, bârfe, bârfele lui despre ei (sau ele), unele schimburi atât de neplăcute de replici, izolarea impusă de ceilalți și cea aleasă de el, ieșirile lui întru totul colerice.

Nu de prost i-a dus Kolë pe toți în iad.

(Dacă chiar i-a dus și nu e doar o speculație.)

Aprinse becul. Simțea un soi de solidaritate. Luă o pauză și fumă o țigară – era a treia pe ziua de azi, iar el nu fuma niciodată mai mult de una, și niciodată în compania altor persoane; fumatul era o activitate solitară, de care trebuie să te bucuri fără să auzi fleacurile altora: că și-au pierdut bricheta, că să le-o împrumuți pe a ta, că vor să se lase, că trebuie să se lase, că fumează prea mult sau că n-au unde să arunce mucurile după ce termină.

Era singur, fără nimeni pe capul lui, în gură având un gust amar și, în același timp, plăcut, iar, în fața ochilor, un tablou de continuat.

Nu se simțea singur deloc. Prea obosit și sătul ca să-și descifreze din nou vechile și recentele necazuri și suferințe, prea împăcat ca să mai înjure sau să mai scuipe în aer fără salivă, ridică privirea către cerul albastru închis ca cerneala și simți un fel de glorie interioară, spirituală, care nu are de-a face cu nimeni altcineva în afară de tine sau cu felul cum te văd alții; o glorie în care tu te privești pe tine și, în sfârșit, chiar dacă nu va dura mult, îți place ceea ce vezi.

Stinse țigara, mai ascuți câteva creioane cerate și se întoarse la lucru, ocupându-se acum de fundal. Traficul se deblocă, ceața din fum de mici se risipi în stratul de ozon, pe cer apărură stele – care se vedeau discret deasupra blocurilor cu lumini aprinse aleatoriu la ferestere. Iar seara, liniștită și echilibrată, dădea semne că, în curând, se va răcori.

2020