Vasăzică (proză scurtă)
*
Gunoiul era colectat în fiecare marți și vineri, la
ora 9 dimineața. De 32 de ani, gunoierul Stan încetase să se mai întrebe ce mai aruncă oamenii din ziua de azi la
gunoi. Și de tot atâta timp nu se mai simțea deranjat de mirosul gunoiului,
și nici de imaginea lui.
Din plictis sau din inspirație, își îndreptă privirea
către gunoiul abia colectat și, printre saci negri bine înnodați sau din care
se revărsau cutii de iaurt, mâncare expirată, dischete demachiante, tampoane
zilnice, ambalaje din plastic în care fuseseră sigilate jucării, bețișoare de
urechi, prezervative folosite, hârtii mototolite, suluri de carton în jurul
cărora fusese hârtie igienică, sticle goale, câteva cioburi de oglindă și ceva
ce aducea a șosetă găurită, zări o cutie roșie de pantofi, care se rostogoli de
câteva ori, până când se deschise, căzându-i capacul și dezvăluind, în ordinea
mișcărilor ochilor lui Stan: o cană
verde, un flamingo de pluș, câteva bilete de tren, autobuz, teatru sau
film, un plic, un ambalaj de ciocolată, vreo cinci sau șase fotografii rupte în
același timp și niște capace de cidru sau bere.
Singur la datorie în acea dimineață de vineri și fără
să-și dea vreo explicație, gunoierul băgă obiectele răsturnate înapoi în cutie,
închise capacul și luă cutia cu el, punând-o pe locul din dreapta șoferului.
Avu tendința să îi pună centura de siguranță, dar renunță. Își continuă drumul,
colectă tot gunoiul din aria sa și se întoarse acasă. Mâncă, din grabă și din prea
mare foame, un prânz rece – ciorbă rece, pulpă pe pui rece, piure de cartofi
rece – și apoi se așeză la micul său birou din sufragerie. Așeză cutia pe
birou, deasupra câtorva ziare vechi – era, totuși, gunoi –, o deschise cu
grijă, își puse ochelarii de aproape
și începu să cerceteze.
Des-păr-țire, șoptiră neinteligibil
buzele lui.
*
Luă mai întâi puținele fotografii care se aflau
înăuntru. Normal, acu’ nu mai scoate
nimeni poze, că le ai pe calculator, pe telefon, pe Facebook...
Ei doi. Un selfie obișnuit, într-o cafenea. Lumină
slabă, puțin mișcat. Îmbrăcați în haine de primăvară. Par fericiți. Sigur multă
lume le-a spus că le stă bine împreună, că sunt frumoși, că e bine că s-au
găsit, că poate se vor căsători, că să-i cheme la nuntă etc. etc. etc.
Selfie-ul e rupt în două jumătăți, ruptura fiind exact între ei. Stan făcu gestul tipic de a readuce bucățile împreună,
cum văzuse în multe filme difuzate la televizor. Dar nu se gândi la asta. Frumușei, se gândi. Tineri. Douăzeci-douășdoi de ani, mai mult nu le dau. Continuă să
îi studieze, cu atenția unui criminalist.
Seamănă puțin, parcă la păr. Îi trecu prin cap că poate se înșelaseră unul
pe altul sau numai el pe ea sau numai ea pe el; sau că n-a mai mers.
Trecu la următorul selfie rupt și la următorul, toate
din locuri diferite. O altă fotografie ruptă, singura de până acum care nu era
selfie, cu ei îmbrățișați pe o canapea.
Nimic special. Continuă să se uite. Într-una
dintre imagini, se țin de mână, iar mâna ei a rămas pe jumătatea cu el. Se uită
atent. O ruptură precisă, de om care nu ezită și nu se răzgândește. Nu mai e loc de împăcare, vasăzică,
rosti Stan cu voce tare, potrivindu-și ochelarii pe nas.
O cană verde fără niciun prenume, fără inițiale unite
prin ”+” și care egalează ”love” sau inimioară și fără niciun ”te iubesc” scris
pe ea. Cam insensibil, gândi Stan,
fără să se întrebe dacă el este un expert în romantism sau un prototip.
Neimpresionat de biletele de autobuz validate la date
și ore care nu-i spuneau nimic și pe linii care nu-i dădeau nicio informație interesantă
despre relația sfârșită a celor doi, apucă de gât pasărea flamingo din pluș și
începu s-o scuture, s-o analizeze din toate unghiurile și să încerce să-i
găsească rostul. Nu-și aminti de nicio iubire din tinerețe, dar se enervă puțin
la gândul micilor glume din cadrul unui cuplu, pe care nimeni din exterior nu
le poate înțelege. Își dădu scurt ochii peste cap. E adevărat, periodic se
aruncau la gunoi ursuleți imenși de pluș, care țin în brațe perne catifelate în
formă de inimioară roșie pe care scrie ”I love you”, ”Andreea” (sau orice alt
prenume de fată) sau care chiar luminează și cântă dacă le apeși; le observi
fără să vrei. Totuși, de ce să-i iei la
fată un flamingo? se mai întrebă el o dată înainte să pună pasărea la loc
în cutie, cutia de pantofi – heh, nu știa
ea ce-o să s-aleagă de cutia asta când și-a luat pantofi noi ca să danseze cu
el. Și, cu toate presupunerile, nu se gândi că ”totul se transformă”.
Câteva bilete de tren, dus-întors, între din orașul în
care se afla Stan și alte orășele din apropiere, pe care le vizitase și el în
tinerețe, scăpaseră cumva de mâinile fetei care rupsese fotografiile pentru că nu mai e loc de împăcare.
Vasăzică, a
rănit-o,
constată gunoierul. Se gândi cu înțelepciune la cum sunt băieții ”la vârsta aia”,
o privi pe fată ca și cum i-ar fi fost fiică sau nepoată, da’ nici nu îi dădu
dreptate. Nu putea lua partea niciunuia dintre ei; nici măcar nu știa cum îi
cheamă. Continuă să cotrobăie prin cutia cu nu chiar atât de multe obiecte cum
ar fi sperat. Ambalaje și chestii –
n-aveau suficiente amintiri. Totuși, se vede că ea păstrase cam tot ce putuse. Le-a cam inventat pe unele. Cine ține capace de cidru și bilete de
autobuz? Stan ridică din sprânceana dreaptă. Înseamnă că n-a durat mult, da’ a contat. Atât cât a fost, l-a iubit,
concluzionă el. Și cre’ că și el pe ea.
Dar acum era, evident, de domeniul trecutului.
Deschise plicul aflat în cutie în speranța de a găsi o poezie de dragoste. Ca
să se convingă că și el a iubit-o. (Stan însuși scrisese în tinerețea lui versuri
unor domnișoare care ”îi aprinseseră călcâiele”, pe care încercase să le
cucerească sau cu care chiar avusese o relație.) Dar plicul conținea doar un
ambalaj de ceva lucrat manual și cumpărat la vreun târg – probabil o brățărică sau o pereche de cerceluși – și trei hârtii
împăturite în două pe care erau scrise două liste cu lucruri de luat în scurte
călătorii
(”chiloți
și o listă cu melodiile:
”ABBA – Lay all your love on me
Etta James – At last
Maroon 5 – Girls like you
Lana del Rey – Blue jeans
ABBA – Mamma mia
The Turtles – Happy toghether”
și altele mai noi, pe care Stan, oricum, nu le știa. Fără versuri... înseamnă că-s la matematică
sau informatică, studenți...
Stan începu să se plictisească. Totuși, se simțea încă
prins în subiect și încercă să-și dea seama cât timp au fost împreună. Citi cu
voce tare, silabisit, strângându-și ploapele, de pe spatele fotografiei cu cei
doi pe canapea: inimioară douășunu
aprilie două mii nouășpe (deci, acu’
patru luni, constată el în gând în urma unui calcul simplu) l... și de pe calaltă bucată: a Storm Café inimioară. Întoarse și
selfie-urile fracturate și citi, tot în două bucăți, de data asta în gând: ♥♥♥, prima noastră poză
împreună, 12/3/19 – o lună împreună.
Se uită pe bilete și pe hârtii și constată că relația a durat de prin februarie
și până recent, judecând după datele găsite, hainele purtate în fotografii și
ce își luase fata la ea în excursiile cu el. Deci, cam așa, vro șase luni.
Se mai uită o dată la fața lor,
apropiind și depărtând bucățile una de alta, ca un copil care a descoperit un
joc nou, dar care însă n-o să-l preocupe multă vreme.
Poate că-i mai bine-așa, io știu? se gândi el în timp ce aranjă cu grijă obiectele înapoi în
cutie și ordonă bucățile de fotografii, suprapunând perfect colțurile. Se
ridică în picioare, își dădu jos ochelarii, îi lăsă pe masă și, oftând, își
puse mâinile în șold, cu pumnii strânși, ca și cum tocmai ar fi terminat o
treabă importantă.
*
Boarfe! strigă furios a doua zi în
urma cutiei pe care o aruncă violent la ghenă, în timp ce aceasta se rostogolea
pe zgomotos pe toboganul murdar, spre gunoiul pe care tot Stan avea să-l
colecteze peste trei zile.
*
Două săptămâni mai târziu, Stan se plimba prin oraș,
după serviciu. Era marți, o zi aglomerată, dar relativ adormită pentru că
plouase de dimineață. La colțul străzii Florilor, îl văzu pe el ieșind grăbit dintr-o cafenea micuță,
fără mese, și încercând să pună un capac de plastic paharului de carton în
care-și avea cafeaua. Cu lapte. Se
pătă cu câțiva stropi pe blugii într-o nuanță deschisă înainte să reușească, apoi
o luă la dreapta și continuă să meargă, cu un pas grăbit, spre bulevardul principal.
Stan își aminti de jumătatea de fotografie în care mâna ei rămăsese cu mâna
lui. De pe mica stradă a Speranței, care se prelungea în strada Florilor,
deodată apăru ea, într-o cămașă
cafenie, cu părul desfăcut și proaspăt spălat, și își scoase din geantă un
pachet de țigări. Marlboro. Vântul
bătea puternic și fu nevoită să se oprească un moment, ca să-și aprindă o
țigară, protejând flacăra cu palma. Apoi își continuă drumul tot înainte, pe
strada Florilor.
Stan fu atât de mișcat, încât rămase pe loc. Surprins
și fascinat, de parcă tocmai ar fi descoperit un mare secret de stat care l-ar
fi făcut într-o clipă erou, zâmbi și își continuă plimbarea într-o direcție la
întâmplare. Douăzeci și patru de secunde, aproximativ,
i-au despărțit de o întâlnire probabil dureroasă sau, oricum, stânjenitoare.
În alte condiții, Stan nici nu și-ar fi imaginat
despre doi străini câte știa despre ăștia
doi. (De fapt, în general nu prea își imagina multe despre oamenii
necunoscuți de pe stradă.) Ridică din umeri.
După ce, fără să știe cum, își aminti dintr-o dată că, până la urmă, nici nu e treaba lui, Stan
își spuse: poate nici nu erau ei ăia și
numa’ așa, semănau... Ridică iar din umeri. Mi s-o fi părut.
Cluj-Napoca, 2019
.jpg)
Comments
Post a Comment