Grație

Era una dintre acele seri foarte călduroase de sfârșit august, într-un cartier periferic al Bucureștiului, unde se află un lac artificial înconjurat de un parc destul de îngrijit. Xenia trecea pe marginea apei, îndreptându-se spre o mică insulă unde avea să se proiecteze un film clasic, în aer liber. Îi plăcea acolo. Cu poezia puțin exagerată și puțin patetică a adolescenților, spunea că se simte bine ”în filme și în bătaia ușoară a vântului”. Mereu se gândea că face parte din acțiune, că e o parte discretă și tăcută din film, de undeva din afara cadrului, nearătată vreodată.

Destul de departe de lac, se zări brusc o lebădă albă, superbă, care mergea prin parc, în mijlocul mai multor oameni de toate vârstele și categoriile. Multă lume se strânsese în jurul ei. Parcă oprise timpul cu simpla ei prezență. O priveau vânzătorii de înghețată și de vată pe băț, cei care găteau mici și făceau fum în tot parcul creând iluzia de ceață densă, chelnerii de la terase, copiii din cârca părinților, bătrânii ieșiți la plimbare, cuplurile îndrăgostite care se țineau de mână, găștile de adolescenți, puținii turiști care își exprimau admirația în engleza pe care o auzi mereu la televizor; și cei din scaune cu rotile sau din cârje, și aceia care n-aveau casă și dormeau pe bănci, și aceia care delirau și nu-și găseau niciodată locul. Și Xenia.

Cei mai mulți oameni se adunaseră în jurul lebedei ca s-o fotografieze, dar și ca să se fotografieze. În afara fotografilor așa-ziși profesioniști, care încercau să ”imortalizeze” momentul captându-l din toate unghiurile posibile, sărind dintr-un colț în altul și stând în toate pozițiile, una mai caraghioasă decât alta (unul dintre ei chiar s-a cățărat într-un copac), erau și oameni care se duceau pe rând, se așezau lângă lebădă, la vreo doi-trei metri de ea, și pozau, zâmbind larg și nenatural în fața camerelor celor care îi așteptau cu nerăbdare sau poate cu indiferență.

Câțiva copii zăpăciți au început să alerge lebăda și s-o sperie. Erau mereu la un pas de a o prinde. O fetiță chiar a aruncat cu suc de mere în ea și a stropit-o. Atunci, un bărbat a început s-o certe și să strige la ea. Pe bună dreptate, se gândi Xenia. ”Ce, nu avem voie să ne jucăm?” Până la urmă, copiii s-au îndepărtat de lebădă.

- Ce gât lung are! spuse un băiețel de vreo 5-6 ani, care o privea plin de admirație. Mami, de ce nimeni nu zice niciodată ”are gât de lebădă”? Toată lumea zice „are gât de girafă”. Și lebedele au gâtul lung.

Xenia zâmbi.

Niște tinerei se opriră și ei la lebădă.

- Ia, uite, bă! Ce-i asta, gâscă?

- Lebădă, coaie.

Aveau voci iritante, care lăsau impreasia că nu știu să nu țipe, iar zâmbetele lor păreau să oglindească fidel lipsa de cultură. Unul încercă s-o ardă cu o țigară, iar altul aproape o scuipă cu bere, dar fugiră cu toții mâncând pământul când o vânzătoare solidă, cu șorț la brâu și o mătură în mână, un patron de cafenea, cu o chelie intimidantă, și bucătarul micilor, cu o furcă încinsă pe post de armă, îi amenințară fiecare cu ce putea: cu chemarea poliției și cu o bătaie zdravănă – toate acestea pe coloana sonoră a țipetelor celor din jur, a plânsetelor copiilor, înjurăturilor, criticilor față de generația actuală, inevitabilelor „nț, nț, nț!”-uri, și tot așa.

O bătrână firavă și mică de înălțime, puțin încovoiată, îmbrăcată modest, dar elegant, și parcă decupată din alte timpuri, mai delicate sau cel puțin mai decente, se apropie încet de lebădă și îi întinse cu blândețe un colț de pâine. Pâinea tremura în mâinie pline de riduri și parcă înghețate ale bătrânei. Lebăda își întinse gâtul subțire mai aproape de ea, o cercetă scurt, dar ezită, așa că bătrâna aruncă pe asfalt bucata de pâine, pe care lebăda o mâncă numaidecât. Fără prea mulți dinți, dar cu modestie, bătrâna zâmbi, îndepărtându-se lent și făcând câteva observații despre frumusețea lebedei, cu voce joasă, pentru ea însăși.

Unii oameni vorbeau cu lebăda. Poate așa trecea timpul mai ușor. Sau se simțeau mai puțin singuri.

- Ce e cu tine aici? De ce ai fugit de pe lac? Hai, întoarce-te pe lac, să nu pățești ceva. Hai, urmează-mă. Vino. Familiei tale îi e dor de tine. Și-a făcut griji. Nu e bine să dispari așa. Chiar dacă se mai întâmplă neînțelegeri...

”De ce cred oamenii ăștia că știu mai bine ce e mai bine pentru o lebădă? ” se întrebă Xenia. Se gândi la curiozitatea oamenilor și apoi încercă să își imagineze cum vede lebăda toată întâmplarea. Curiozitatea, uimirea și admirația nu păreau specifice și animalelor.

- Poate a alungat-o familia ei, spuse o voce de fetiță.

- A evadat de pe lac, constată un băiețel.

- De pe lacul lebedelor, adăugă o altă fetiță.

- Poate o rănește cineva! Un lup! De ce n-o luăm acasă să avem grijă de ea? se auzi altă voce de fetiță, îngrijorată de soarta lebedei.

- Poate a fugit de la închisoare, zise un alt băiețel.

- Ce frumoasă e lebăda! se auzeau în cor alte voci curate de copii.

O fetiță se apropie de ea și o mângâie încet pe gât. Încercă să o pupe, dar lebăda se sperie și tresări, îndepărtându-se. Fetița se sperie și ea și se dădu câțiva pași înapoi.

În zadar au încercat s-o facă să se întoarcă pe lac. Lebăda își desfăcu aripile. Se auzi un murmur general de admirație. Toată lumea o privi cu atenție, ca pe o dansatoare într-o clipă de glorie. O intrusă superbă, în centrul unui haos. Stranietatea ei, delicatețea, nesiguranța și neputința de a-și găsi locul.

”Sau ei – adică noi suntem intrușii.”

Lumea din jurul lebedei începea să plece, risipindu-se prin parc, fiecare în direcția lui – unii la muncă, alții la plimbare sau la joacă. Nu mai rămăseseră decât cei pe care aparent nu îi grăbea nimic, pentru care, fără s-o exprime în cuvinte, mereu e timp pentru frumusețe.

Lebăda mai făcu câțiva pași. Privi în jur, la lumea străină care i se înfățișa. În trecere, alți oameni se opreau pentru scurt timp la ea, ca s-o privească sau s-o fotografieze rapid, apoi își continuau drumul.

Xenia privi întreaga scenă, chiar și după plecarea spectatorilor. Apoi își aminti de film. Pe care, câțiva ani mai târziu, avea să îl uite. Se uită la ceas și își dădu seama că era cazul să se grăbească. Surâse calm și își continuă drumul. Noaptea se lăsa blând.

2015 / 2019