Povestea marionetei

*

 

Făcuse bine că plecase. Se săturase de invidia și aroganța celor din jur. Adevărul e că nu îi compătimea; lemnul ei era altfel, mult mai rezistent la umiditate și mai bine lustruit, strălucea altfel în luminile scenei, iar încheieturile ei erau mai flexibile. Dar, își zicea ea, astea nu sunt lucruri pe care le alegi. Numai sforile, deși zdravene, i se rupeau tot timpul din cauza excesului ei de viață sau, mai simplu spus, a vieții pe care o avea în ea. Şi îi erau mereu înlocuite.

Păpușarul era din ce în ce mai antipatic și ea luă hotărârea să nu lase un mediocru supărat să-i distrugă tinerețea. La urma urmei, păpușarii sunt un concept învechit. Au devenit inutili în secolul nostru. Problema cu păpușarii e că nu-și dau seama că nimeni n-are nevoie de ei. Sau nu vor să accepte. Nimeni care e cineva, vreau să zic.

Păpușarul considera că nu există bătaie de cap mai mare decât o marionetă care gândește și răsuflă ușurat când aceasta dispăru pe neașteptate într-o dimineață de mai. „Eh! O gură în minus de mișcat. Și asta nici măcar nu mă asculta!” Era adevărat. Marioneta nu suporta să i se spună ce să spună. De asta își mișca mereu buzele altfel decât voia Păpușarul, făcându-l adesea pe „maestru” (care, și așa, avea un început de Parkinson) să arate ca un nepriceput, deoarece cuvintele lui și mișcările buzelor ei nu se sincronizau.

 

*

 

Păpușarii sunt pentru marionete care nu au nimic de spus. „Marionete”... ah, ce cuvânt urât. Oare poate să nu aibă sens peiorativ? Marioneta cugetă, trecându-și sforile dintr-o mână în cealaltă, până când ajunse la o soluție. Decise să-și ia numele de scenă Marie și se apucă serios de textul primului ei show.

Se așeză la poalele unui copac și începu să țină notițe. Nu luase cu ea decât o pătură și cât de multe foi de hârtie și creioane ascuțite putuse căra. Și experiența de-o viață, desigur. La un moment dat, se opri și reciti:

„În esență, totul e lemn. Eu, hârtia pe care scriu, copacul de care mă sprijin. Toate elementele sunt conectate între ele prin acest element, lemnul.” Așteptă puțin. E absurd?

Se opri. Vreau să fac artă, nu filosofie, își zise. Suficient cu existențialismul marionetist.

 

*

 

Se întinse și se gândi la viitorul ei. Dacă nu merge, ce-ar putea face? Aș putea să țin discursuri motivaționale pentru marionetele care, așa cum eram și eu cândva, își caută calea. Da, ar putea face asta. Se pricepea la vorbit. Pe vremuri, în teatru, chiar și cele mai invidioase marionete zâmbeau singure din colțul gurii la câte o replică trăsnită de-a ei.

Dar astea-s prostii. Cine are sânge în vine o să fugă, așa cum am făcut și eu. Nu-mi plac pămpălăii cărora le ia o mie de ani să se pună în mișcare.

 

*

 

Se gândi la martirii de care nu știe nimeni. La toate marionetele care au încercat să scape și, fiind prinse de păpușarii lor, au fost pedepsite și aruncate în foc. Ar merita un monument, așa se cade. Dar nu din lemn, desigur.

 

*

 

Era o marionetă ciudată. Nu se integra deloc în comunitate. Logic, dacă m-aș fi integrat, n-aș fi plecat. Dansa în proprii pași de dans și deschidea larg fereastra pentru a-și umple plămânii din lemn cu aerul dimineții. Din când în când spunea, cu o bucurie stranie în voce și cu mintea în altă parte: Am inspirație azi! Și începea să cânte sau să recite versuri pe care le născocea și pe care nu avea unde să le noteze. Avea simțul umorului, dar, de cele mai multe ori, nu era apreciat de nimeni. Erau puține marionetele care știau să râdă. Și atâtea glume de calitate se risipeau în van în aerul stătut al teatrului.

Se îmbăta cu mirosul strugurilor și se adresa lumii (care, cel mai adesea, nici nu-și cobora privirea către ea): Și, dac-ar fi să mor, măcar știu că am trăit!

Uneori patetică, dar mereu plină de viață, Marioneta era o intrusă din pricina fericirii sale, a chefului de viață și a creativității. Era prea visătoare și prea curioasă ca să se mulțumească să fie legată prin niște sfori de niște degete antipatice și păroase de păpușar. Da, îl detesta pe Păpușar. Chiar și după evadare, îi rămăseseră unele impulsuri produse de traume din trecut: visa că îl prinde pe Păpușar, îi leagă cu sfori mâinile și picioarele și îl chinuie, așa cum o chinuia și el pe ea. Dar se trezea repede și revenea la realitatea pe care, în sfârșit, și-o făcea singură și la starea ei obișnuită: ambițioasă, veselă și visătoare. Și cu un simț al observației poate puțin prea dezvoltat.

 

*

 

Continuă să lucreze la textul spectacolului. O marionetă prea vie pentru teatru. „Prea vie”? Dar teatrul e mort? Un manifest contra sforilor și a replicilor, a mișcărilor și poveștilor care nu sunt ale tale. Oricine poate fi marionetă, dacă nu e atent.

Din când în când se supăra, mototolea paginile și le arunca cât putea de departe. Cum poate cineva atât de autentic ca mine să scrie asemenea prostii artificiale? Se necăjea, dar o consola gândul că, deși în trecut i se interzisese să scrie, avea să învețe foarte repede, să capete experiență și să scrie texte originale, profunde și, în același timp, ușor de citit.

Își încerca mâna și cu poezia. Ce rimează cu „lemn”? „Semn”? „Demn”? „Ferm”, poate?

Însă eseurile îi mergeau cel mai bine. Pline de vână, revoltate, răzbunătoare, idealiste și cu o morală clară.

O horă de marionete. Un teatru al oamenilor mânuiți de păpuși. Nu sună prea greu de realizat, și nici prea suprarealist. E foarte vizual și foarte poetic în același timp. De multe ori își explica ei însăși propriile intenții prin fraze scurte de tipul „E o metaforă”, pe care le nota la marginea paginii.

Și încă era nevoită să fie propriul critic de specialitate și propriul public avizat.

 

*

 

O să fac un film într-o zi. Se gândea la ținutele pe care le va purta pe platou și la cum va avea o pălărie după care să fie recunoscută pretutindeni. Va striga „Acțiune!” și „Tăiați!” și le va arăta actorilor cum se face. Și voi fuma țigări scumpe în timp ce camera merge.

 

*

 

Cât îi plăceau clișeele! Cu toată setea ei de a cunoaște și uimi lumea... Oscila de la o artă la alta și de la un vis la altul.

Arta nu e pentru oricine și arta e pentru toți, se gândea ea înainte să adoarmă. Lumea e un cer înstelat și operele de artă sunt stelele. Vântul de început de vară bătea ușor. Arta înfrumusețează lumea, arta hrănește lumea, arta e complet inutilă. Făcu o pauză. Arta e destinul meu.

 

*

 

Scria.

 

*

Scria zi și noapte.

 

*

 

„Era cândva o marionetă, pe care toți o considerau stângace și neîndemânatică. Mereu schimba pașii ordonați de păpușar și, câteodată, din cauza ei, toți erau nevoiți să schimbe tot șirul poveștii, sau chiar să facă ce urau ei cel mai tare: să improvizeze. Dar ea era singura care avea viață. Când toate celelalte se odihneau încremenite în cutie, ca niște cizme vechi și dezumflate, ea dansa sau explora străzile orașului în care poposise teatrul de păpuși la momentul respectiv. Uneori o îngreunau sforile și lemnele de care era legată, pentru că trebuia să le care peste tot ca pe niște lanțuri, și era chiar s-o dea de gol la un moment dat (și oamenii să observe că lângă ei se află o marionetă vie), dar ea le căra cu demnitate, știind că și ele fac parte din viața ei. «Sforile astea sunt crucea mea momentan» își spunea ea, uneori și ca să se îmbărbăteze și să nu spună că «Sforile astea fac din mine o biată sclavă». Era ambițioasă și visa să se mânuiască singură. Voia să se exprime prin propriile mișcări, și nu prin cele ale unui păpușar bătrân și ursuz, care mai suferea și de Parkingson și, cu toate astea, în mod ironic, era vestit în tot ținutul. Voia să spună ce are de zis, ce gândește, nu doar să mimeze că vorbește, și să se audă în schimb vocea subțiată prostește a Păpușarului, care nici măcar nu semăna cu a ei, și cu textele nu prea strălucite ale altora. Ea își dădea seama de cât de slabă e calitatea producțiilor în care era obligată să apară și suferea foarte tare  din cauza aceasta și uneori spărgea obiecte de recuzită. Celelalte marionete râdeau de ea, cu vocea Păpușarului. Atunci el o numea «jucărie răzvrătită».

Ea într-adevăr s-a răzvrătit și, luându-și firele în dinți, a pornit în pași de dans spre noua ei viață, având deja în gând primul ei spectacol de tânără artistă marionetă independentă, un one-marionette show.”

 

*

 

Într-o zi, descoperi o lamă ascuțită în iarbă, la marginea pădurii. Își rupse sforile, eliberându-și complet încheieturile și gleznele. Se simțea ciudat, puțin amețită și mult mai ușoară. Își privi sforile cu un amestec de dezgust și nostalgie, dar îl învinse rapid. Viața nouă abia acum începe.

Își zgârie puțin încheietura dreaptă. Strânse din dinți și îi curse o lacrimă. Nicio problemă. Măcar la propriu să doară desprinderea de trecut. Totuși, păstră sforile și le ascunse într-un loc sigur. Chiar dacă depășit, trecutul rămâne important; nu trebuie să uiți niciodată de unde ai plecat. Și, în fond, nu știi niciodată când o să ai nevoie de o funie.

 

*

 

Lacrimile marionetei. Cele mai multe marionete nu au de ales. Drama unei marionete cu identitatea dată din start. (Majoritatea marionetelor își primesc identitatea la naștere, căci sunt confecționate la cererea regizorului, pentru a face parte din spectacole viitoare – asta în teatrele serioase). Cele mai multe marionete rămân cu identitatea cu care s-au născut, care e și nu e a lor. Dar ea era altcineva. Știa foarte bine că e altcineva.

 

*

 

Din când în când, făcea câte o pauză. Nu putea să fie mereu în mijlocul unor crize și meditații intense despre existență, identitate și creație. Nu putea face artă încontinuu.

Din când în când, se relaxa. Se așeza la soare și privea natura prin lentilele întunecate și puțin zgâriate ale unor ochelari de soare pe care îi găsise la marginea drumului. Și îi plăcea sucul de coacăze. Îl bea printr-un pai, în ritm regulat, ca să n-o irite în gât.

Ce-i drept, nu poți să fii în priză mereu. Cu atât mai puțin când ești din lemn și trăiești pe cont propriu în natură.

 

*

 

Ar fi vrut să cunoască artiști, artiști adevărați, în carne și oase, din lemn sau piele, cu care să stea de vorbă. Nu avea pe nimeni, era în același timp singură și liberă. Dar se consola amintindu-și că, precum auzise, toți marii artiști sunt morți. Hei, și eu ce sunt? se întrebă deodată, căzând pe gânduri. Vie nu sunt, teoretic...

Și așa începea o nouă meditație filosofică în miez de noapte.

 

*

 

Se gândea la ea însăși uneori. Nu știa cum se vede. Se gândea că e altfel. Dar poate nu chiar atât de mult. Acțiunile ei nu sunt chiar atât de impresionante. E curajoasă, da, asta nu poate fi contestat. Dar e și privilegiată; nu oricine are personalitate. Se gândi la predestinare și la ce amestec amețitor de destin plus decizii este viața. Și se întrebă: Cât din fericirea noastră și din statutul de excelenți ni se datorează nouă? Că doar nu ești ieșit din comun doar fiindcă vrei tu.

 

*

 

Apoi se gândea la iubire. Și iar la ea însăși. De ce m-ar iubi cineva?

 

*

 

Își aminti de trecut. Cândva, o fostă colegă îi spusese: „Dacă mai gândești mult, or să-și plesnească sforile!” Restul începuseră să râdă, în lipsa lor de creier.

„N-au decât să plesnească!” le replicase ea furioasă.

Acum le compătimea. Cine știe ce mișcări penibile și neinspirate făceau chiar în acest moment, fără să știe și fără să poată avea vreo părere.

Da, e adevărat ce se zice: personalitatea e un dar.

 

*

 

Îi voi șoca. Dar n-o să stau să mă gândesc prea mult cum să îi șochez. Voi fi neașteptat de neașteptată fără să mă gândesc la ce așteptări au ei.

Și o să reușesc chiar acolo, în lumea oamenilor.

Dar, de fapt, care e diferența dintre oameni și marionete? Oamenii sunt ca niște marionete mai mari, fără sfori și din carne și oase, în loc de lemn. Să aibă sforile invizibile? (Asta e o metaforă pe care încă încerc s-o înțeleg.)

 

*

 

Și mie îmi bate inima.

 

*

 

Uneori i se făcea teamă. Da, și marionetele se tem. (Deși lumea tinde să creadă că ele nu au ce pierde.) Ea, singură, printre atâția oameni. Cât și-ar fi dorit să aibă un prieten, un singur prieten în care să aibă încredere.

Și ar fi vrut să poată ține de mână pe cineva. Nu făcuse asta decât forțat, în teatru, când era mai mică și nu se împotrivea atât de mult mișcărilor Păpușarului (pe atunci, revolta ei era încă neconștientizată și aproape exclusiv interioară). Nu luase de mână pe cineva decât pentru că niște mâini și ațe i-o dictaseră. Dar ea nu simțise nimic în acele clipe. Toți copiii rămăsereră înlemniți și atunci „ea” făcu o plecăciune.

În realitate, nu știa cum se simte să ții de mână pe cineva.

 

*

 

Mergea mereu singură pe drumul vechi de țară, mereu chiar pe mijlocul drumului. Trebuia să fie foarte atentă. Fiind atât de mică de înălțime, risca să nu fie văzută de șoferi și să fie strivită sub roțile automobilelor lor. Adesea fredona câte ceva, de obicei melodii din spectacole în care jucase. Cântece din copilăria ei, cum le spunea. Apoi se plictisea de ele și voia să audă ceva mai complex și mai matur. Dar, în pustietatea aceea, nu avea de unde. Așa că începu să imite sunetul vântului și al crengilor copacilor, apoi al pârâului și chiar al câtorva animale. Dar se plictisi repede. Socoti că are nevoie de o schimbare în schimbarea ei.

 

*

 

Într-o zi, plimbându-se fără țintă, văzu indicatorul către cel mai apropiat oraș. Ar fi putut face autostopul, dar cine ar fi oprit să ia o marionetă? Își aminti de orașele pe care le vizitase în timpul turneelor, când se furișa noaptea, fără știrea nimănui, și se întorcea dimineața, înainte ca cineva să fi deschis vreun ochi.

Pentru prima dată, simți nostalgie. Acest sentiment ciudat, care în același timp o înduioșa și îi rănea orgoliul, o făcu să decidă că are nevoie de un spațiu nou. Fetele ca mine trebuie să stea la oraș, se îmbărbătă ea și își șterse a doua lacrimă din viață.

 

*

 

Uneori se chinuia când nu avea inspirație. Totul începe cu o frază care trebuie să-ți vină. Apoi e simplu; urmează pagini întregi scrise pe nerăsuflate.

 

*

 

Nu vreau să devin om. Pinocchio a făcut asta deja. Dar vreau să reușesc printre oameni. Marionetele ar trebui să aibă mai multe șanse în societatea asta.

 

*

 

Se gândi că marionetele sunt mai longevive decât oamenii și se întristă pentru ei.

 

*

 

Cine sunt? Ce sunt?! Om? Marionetă? Marionetă vie? Om din lemn?

 

*

 

Într-o dimineață, se trezi cu straniul sentiment că e orfană. Nu-l cunoscuse (nu avusese ocazia) pe meșterul care o confecționase. Își imagina ce fel de om ar putea fi. Un om în vârstă, cu experiență, dar tânăr în interior. Genul de adult care nu și-a pierdut simțul umorului. Și nici imaginația. Ea era convinsă că, deși erau despărțiți de ani de zile, ea rămânea capodopera lui. Și el nu avea cum să n-o țină minte.

Marioneta considera că el era un om în vârstă, cu experiență, pentru că ea era impecabil realizată. Lemn de calitate, flexibilitate și articulații impresionante. Deși nu voise să recunoască, bătrânul Păpușar își dăduse repede seama că ei nu-i trebuiau sfori – ba mai mult, că sforile acelea, indispensabile pentru restul marionetelor, pe ea o încurcau, o îngreunau. De asta, din invidie, îi fusese mai ușor să afirme că „este o împiedicată”. Marioneta era pictată cu multă pricepere, în culori vii, mișcările ei erau grațioase, undeva între mișcări de om și mișcări de marionetă, nici prea umane, care să te sperie, dar nici prea rigide, de obiect mânuit.

 

*

 

Se gândi că nu e vie și se întristă. Apoi se gândi că nu e moartă și se înveseli. Ce trebuie să fac ca să mă considere vie? E vreun certificat pe care-l pot obține? Vreun mod prin care mi-aș putea dovedi abilitățile de ființă vie? Ce fel de condiție bizară mai este și asta a mea, condiția de marionetă? Dar de ce ar trebui să-mi confirme cineva că sunt vie?

*

 

Se întrebă dacă are nevoie de vreun act de identitate. Am nevoie de așa ceva, de o hârtiuță cu un nume și un prenume cu care să fie și ei de acord? Nu, nu, e mai bine așa cum sunt acum. Aș putea fi oricine.

 

*

 

Găsi un ciob destul de mare de oglindă și îl sprijini de rădăcinile unui copac. Cum nu era mai înaltă decât o buturugă, se putea vedea pe ea însăși destul de bine și, dacă se îndepărta suficient, se putea privi din cap până-n picioare.

Se temea de bătrânețe, de faptul că chipul ei ar putea fi șters de ploi și de timp, expresiile i s-ar decolora și i-ar dispărea treptat.

Se temea că nimeni nu-i va lustrui lemnul și nu-i va repicta chipul sau că nu va găsi vopselurile necesare și nu se va descurca singură, urmând ca, în final, să ajungă să arate ca o schiță, ca o marionetă neterminată, în tranziție.

Se temea, deși fusese vopsită bine și nicio așchie nu se desprinse de ea până acum (și nici nu dădea vreuna semne că ar urma s-o facă), dar știa că multă lume se temea de bătrânețe și de moarte și poate că asta o influențase.

Dar de moarte nu prea avea timp să se teamă – pentru că avea visuri prea mari.

 

*

 

Un regizor care avea fascinația trecutului montă un spectacol în care folosi numai lumânări și candelabre pentru iluminarea scenei, metodă pe care mulți o considerară romantică, dar nepractică. „Ne topim ca ceara!” spuneau unele voci, dar ea nu era afectată. Necazul veni când un actor secundar călcă pe materialul costumului mult prea lung pe care îl purta, se împiedică și căzu peste un suport de lumânări. Focul se răspândi rapid și lumea intră în panică, îmbulzindu-se și făcând mișcări bruște și agresive pentru a ieși cât mai repede din sala de teatru.

Fugi și ea, împreună cu oamenii. Nu vreau să devin lemn de sobă peste noapte. Observă că toți erau prea distrași ca să observe că o marionetă alerga alături de ei și își notă asta în carnețel, în aceeași noapte. Oare, și pielea mea s-ar vindeca treptat, dacă n-aș avea arsuri grave?

A doua zi, Marioneta citi în ziar cuvintele de apărare ale regizorului spectacolului. Ce avusese de spus în apărarea sa? Doar atât: „Niște incompetenți”.

 

*

 

Își aminti de noaptea când bătrânul Păpușar o pedepsise, închizând-o într-o ladă cu jucării vechi. Un cap de ursuleț de pluș aici, o mână de păpușă Barbie mai încolo. Practic, era ca și când un om ar fi fost închis într-o ladă cu membre și cadavre în descompunere. Corpul unei păpuși de porțelan scârțâia teribil sub corpul ei care se zbătea să găsească o cale de ieșire. Sunetul o zgâria pe creier și, pentru prima dată, simți că urăște porțelanul (fu prima și singura ei izbucnire rasistă). Ulterior, după multe încercări eșuate, jură că, dacă avea să iasă vreodată de acolo, îl va sugruma pe Păpușar cu propriile ei sfori. Apoi fu la un pas de a lăcrima, dar nu lăsă ca aceasta să fie prima ei lacrimă și, până la urmă, chinuită, se lăsă furată de somn.

A doua zi dimineață, soarele pătrunse atât de frumos printr-o crăpătură a lăzii, încât ea uită de orice tendință criminală avută cu o noapte în urmă. Se bucură de razele de soare, imaginându-și că soarbe dintr-o delicioasă cafea la ibric cu puțin zahăr. Calitate superioară. Începu să viseze cu ochii deschiși, mâna rămânându-i în aer, mimând că ține de toartă o ceașcă de cafea. Dar visarea îi fu brusc întreruptă de o altă mână, bătrână și păroasă și de om – cea a Păpușarului căruia, pare-se, îi trecuse supărarea din ziua precedentă.

Știam eu că bătrânul nu e chiar atât de prost! gândi ea încă buimacă din pricina revenirii bruște și nedorite în realitatea de zi cu zi.

 

*

 

Se gândi iar la condiția de marionetă. Ce umilitor. O astfel de condiție n-ar trebui să existe într-o societate sănătoasă. Dar noi nu trăim într-o societate sănătoasă.

 

*

 

Nimănui nu-i place o marionetă inteligentă, asta se știe.

 

*

 

Scria. Selecția era dificilă uneori. Rozând ca un castor capătul creionului, se întreba: Să scriu despre când era să mă atace o vacă? Dar despre momentul când țăranul acela sărac a vrut să mă ia și să mă facă cadou nepoțelei lui? De parcă eram proprietatea lui; țăranii cred că totul le aparține. Ah! Trebuie neapărat să scriu despre noaptea când licuricii m-au înconjurat și mi-au luminat foaia de hârtie cât am scris scenariul ăla.

 

*

 

Scrise o poveste bună de spectacol, captivantă, dar fără final. Oare ce final să-mi dau? Cugetă și iar cugetă, întorcând povestea pe toate părțile. Să recunoaștem, oamenilor le place puțină dramă. Oricât s-ar bate cu pumnii în piept că vor „happy end”, tot o lacrimă sănătoasă și argumentată e mai bună decât un sirop. Plus că eu nu vreau să scriu o dulcegărie. Chiar așa. Chiar dacă nu merit asta, pot să mă omor. În poveste, desigur. Toată lumea știe că lemnul arde frumos.

Își aminti de o bătrână care îi spusese mai demult că, dacă visezi moartea cuiva, îi prelungești viața. Să fi fost valabil și cu moartea în ficțiune? Va trăi mai mult, dacă își omoară alter ego-ul? Eh, își zise ea, marionetele oricum sunt longevive. Important e cum trăiești. Și apoi își notă în carnețel ultimul gând, pentru monologul final.

 

*

 

Își luase o sticlă de vin pentru a sărbători primele pagini bune scrise. De fapt, găsise o sticlă neîncepută de vin roșu la marginea pârâului (probabil niște oameni o puseseră la răcit și o uitaseră acolo). Chiar la fix. Uitarea oamenilor vine mereu la momentul potrivit, rosti ea și sparse gâtul sticlei cu o piatră, apoi începu să bea. Puțin amețită, privi luna plină și se întrebă cu seriozitate: Dacă oamenii pot face marionete, marionetele de ce nu pot face oameni?

 

*

 

- Te exprimi foarte plastic pentru o marionetă! Teoretic, n-ar trebui să ai limbaj de lemn? o întrebă izbucnind în hohote de râs un editor falit și beat, care cel mai probabil fumase recent ceva nociv pentru creier, clar diferit de tutun. (Cum altfel ar citi manuscrisul unei marionete?)

Adulții ăștia – trebuie să-i îmbeți ca să te ia în serios.

Marioneta dădu manuscrisul la citit câtorva oameni, toți adulți. Și toți o dezamăgiră prin reacțiile lor. (Din păcate, majoritatea copiilor care ar fi înțeles încă nu știau să citească.) Se simți trasă pe sfoară și asta îi lăsă un gust neplăcut, care inevitabil îi aminti de trecut.

La sfârșitul zilei, se așeză pe o bordură din centrul orașului și oftă, lăsând privirea în pământ. Cine se crede toată lumea?

 

*

 

Avea nevoie acută de un prieten. Doamne, cât își dorea un prieten! Dar era atât de complicat să ai încredere în cineva. Studiase cu atenție oamenii și își dăduse seama că, în afara unor excepții greu de abordat, copiii, în special cei mici, ar fi singurii care ar crede cu adevărat că stau de vorbă cu o marionetă vie. Vie, da. Se convinsese că e vie. O marionetă fără sfori, independentă. Deși ei n-ar folosi cuvântul „independentă”, i-ar înțelege sensul poate mai ușor decât adulții responsabili și lipsiți de simțul umorului.

Trebuia să găsească un copil. Cineva de încredere. Oricum, copiii sunt mult mai de încredere decât adulții. Un copil fără părinți, dacă se putea.

 

*

 

Se opri în dreptul orfelinatului și începu să îi studieze. Unul dintre ei stătea într-un colț foarte tăcut și îngândurat. Îl alese pe el. Trebuia doar să-l prindă într-un moment singur.

 

*

 

Marie și băiețelul se luară de mână și porniră. Se adăpostiseră cât putură în podul teatrului. Noroc că băiețelul era doar un pic mai mare decât ea și o putea urma oriunde. După ce în pod începu să plouă, apa intrând prin crăpăturile din acoperiș, fură nevoiți să-și găsească altă casă.

Copilul era palid și arăta de parcă mereu i-ar fi somn. Marie remarcă de trei ori cu voce tare că nu vorbește prea mult, până își dădu brusc seama că era mut. Se scuză, adăugând apoi: Nouă, marionetelor, ne pică fisa mai greu. Copilul zâmbi, fără să pară deranjat sau stânjenit de ceva. Apoi Marie începu să cugete și căzu într-o visare în care și-l imagină pe puști un viitor mim de succes. Textele ei plus pantomimă... Măști faciale – cine nu le iubește? exclamă în sinea ei plină de entuziasm.

 

*

 

Fură neatenți și poliția îi văzu împreună pe stradă. Copilul era căutat de câteva zile. Doi polițiști alergară în direcția lor. Dar băiețelul era suficient de isteț și o luă pe Marie în brațe, iar ea înțelese și se prefăcu imediat a fi doar din lemn. Chiar și așa, el fu dus la secție și, după aceea, înapoi la casa de copii.

Luat prin surprindere de strânsoarea mâinii unuia dintre polițiști, copilul o scăpă pe Marie, care, îndurerată, zăcu pe asfalt și ieși din rolul de simplă marionetă numai când se asigură că cei trei se îndepărtaseră suficient.

Îl văzu pe copil întorcând capul și privind-o preț de o clipă.

 

*

 

Descurajată, merse mult pe jos până se așeză la marginea unei străzi liniștite, ca să se odihnească. Amintirile din ziua care tocmai trecuse se amestecară cu cele ale întregii ei evadări și aventuri și cu pasaje din manuscrisul ei, care încă nu avea succesul sperat, și cu primele fragmente de vis produse de subconștientul ei. Se gândi că lumea nu e prietenoasă, dar nu deznădăjdui.

Adormi și își visă propria facere. Lemnul din care era făcută stătea așezat pe o masă cu multe unelte, în așteptare parcă. O voce blândă și prietenoasă spuse: Am inspirație azi!

apărută în Revista Neuma, Nr. 9-10/2021, p. 21-24