Garoafa roșie

Lui / Inspirat de River Phoenix

În adolescență, am văzut pe internet fotografia unui actor de film american. Nu știu exact ce m-a marcat.

M-am documentat și am aflat că murise la începutul anilor ’90, la 23 de ani, la scurt timp după ce celulele corpului se înlocuiesc în totalitate pentru a treia oară. El și moartea lui au fost / fuseseră în vogă cu câțiva ani înainte ca eu să mă nasc.

Am început să am o obsesie şi să caut cât mai multe fotografii cu el şi informaţii despre viaţa lui. Am răscolit internetul, am găsit tot felul de site-uri fantomatice, fanclub-uri cu design suspect, am citit articole scrise în anul morții sale, declarații ale celor apropiați, relatări are viselor pe care aceștia le-ar fi avut după moartea lui – în care el le vorbea și îi asigura că totul e bine, citate din alți actori care declarau cât și-ar fi dorit să joace alături de el. Am citit despre o viziune pe care mama sa ar fi avut-o, prin care afla că moartea atât de timpurie a fiului ei se datora faptului că, înainte să se nască, el nu voise să fie pe această lume. Am ascultat înregistrarea convorbirii telefonice dintre fratele lui și omul de la urgență, în ultima sa noapte pe Pământ. Am consultat teorii și ipoteze ale celor care l-au cunoscut și ale celor care nu l-au cunoscut, cu privire la decesul lui; nu trebuia să moară acum versus aceasta i-a fost soarta.

Mi-a lăsat impresia că s-a născut fără nicio șansă, fără alternativă, într-o confesiune tânără care promova relațiile sexuale între membrii familiei, inclusiv copii, recrutarea făcându-se prin aceeași metodă. Cum era la modă, a promovat vegetarianismul, protejarea animalelor, a mediului înconjurător, s-a luptat pentru drepturile omului, pentru egalitate, contra rasismului, a violenței, a războaielor ș. a. m. d. A fost remarcat într-o zi, în timp ce, copil fiind, cânta pe stradă alături de frații și surorile lui (pentru bani care să ajute comunitatea), și-a început astfel cariera foarte devreme și nu a mers niciodată la școală.

Cei care l-au cunoscut l-au descris ca fiind un copil cu o empatie ciudată, trist, introvertit și uneori prea sensibil („simțea totul”), care visa cu naivitate să schimbe lumea și nu știa să-și pună în aplicație bunele intenții. Matur şi imatur în acelaşi timp. Știa să iubească pentru că primise dintotdeauna iubire și prezența lui emana căldură. De multe ori simțea nevoia să se rupă de grup și se izola brusc; rămânânea singur și îngândurat ore în șir. Lucruri relativ banale, cât şi evenimente și fenomene (mai mult sau mai puțin) tragice din jurul lui îl afectau într-un mod ciudat, ciudat de intens, astfel încât i se întâmpla să plângă pentru oameni pe care nu îi cunoscuse niciodată. Războaiele, atacurile teroriste, animalele care sufereau, oamenii care sufereau, animalele pe cale de dispariție (și oamenii pe cale de dispariție), foametea, condițiile proaste, nivelul scăzut de trai, analfabetismul – toate aveau un impact puternic asupra lui.

Foto: Lance Staedler, 1987

Cineva a observat că nu există multe fotografii cu el zâmbind. Avea în privire umbra unei traume nespuse, a ceva nevindecat; frânt. Era conștient și pierdut în același timp. Lăsa impresia unui amestec de maturitate și copilărie – ar fi putut avea orice vârstă ar fi vrut, mai puțin cea din realitate. O maturitate combinată cu confuzia, o conștiință pe care n-o putea controla, dar nici exprima. Precizie și nesiguranță. Ca și cum ar fi avut ce să spună, dar n-ar fi putut nici să rostească, dar nici să rămână tăcut. Avea o intuiție pe care nu știa cum s-o folosească. Era cumva blocat undeva între adevăr și neputință. Unii l-au descris ca fiind prea bun pentru lumea asta, însă era, în multe feluri, dependent de ea.

Vorbea de libertate și de importanța ei, însă încă o căuta. Era un spirit liber care își descoperea treptat libertatea. Uneori râvnea la anonimat, își prelucra înfățișarea în așa fel încât să nu fie recunoscut. Se bucura de liniște, de lipsa sunetului aparatelor foto, i se odihneau ochii în absența luminii biltz-urilor.

Am urmărit interviurile cu el pe care mi le oferea internetul. A vorbit despre ideile preconcepute transmise prin presă și televiziune, despre uniformizarea opiniilor, limitarea perspectivei, fenomenul de banalizare generală. Lipsa de comunicare, înțelegere, afecțiune. Libertatea. Dorința de a face artă, pe de-o parte, și dorința de celebritate, pe de altă parte. Despre lipsa intimității unei persoane faimoase și despre felul cum ea este prezentată de mass-media și percepută de public, în contrast cu felul ei de a fi din realitate. Posibila frustrare produsă de acest contrast, crize ale personalității ș. a. De asemenea, îl frământau cruzimea și lipsa de omenie; ele nu pot fi oprite, dar contează enorm dacă oamenii devin mai buni unii cu alții. Era preocupat atât de problemele la modă, cât și de cele rămase neschimbate de secole. Se exprima simplu, nesigur, cu pauze și de multe ori nu își ducea ideea până la capăt. Îi era clar ce vrea să spună, dar nu și cum; era precoce în idei, dar nu și în limbaj. Ceea ce voia să spună reieșea mai mult din energia pe care o transmitea, din emoția vocii, gesturile și mimica, decât din cuvintele sale.

Am citit un fragment dintr-un așa-zis intreviu post-mortem cu el, publicat de secta din care făcuse parte în primii ani ai vieții, prin care „regreta părăsirea ei” și îi „îndemna pe oameni să i se alăture”, susținând că pe lume nu există „loc mai bun în care să-L slujești pe Domnul”. Își cerea iertare pentru fiecare dată în care consumase alcool, tutun și droguri, în viața reală sau pe ecran. Regreta profund toate personajele negative pe care le interpretase. Respectiva grupare afirma promt că „diavolul voise să îl distrugă, iar el se lăsase ispitit, însă, într-un final, „fusese salvat”; „el” încuviința.

Am studiat respectiva grupare. Îi cunoșteam scurta istorie, evoluția, scandalurile, denumirile avute de-a lungul timpului, trăsăturile și practicile. Știam câteva staruri care trecuseră la această „nouă religie revoluționară”. Știam cine este actualul lider, cu toate pseudonimele sale semi-biblice, și accesasem și site-ul comunității, care îmi oferea posibilitatea de a mă înscrie și eu, completând un formular online.

El mi-a lăsat impresia că ar fi vrut să (se) găsească, numai că nu s-a aflat în locul potrivit, n-a avut timp suficient, n-a avut șansa să caute unde trebuie. Era în decorul nepotrivit sau cu scenariul greșit în mână și se zbătea să-și rescrie intuitiv replicile, numai că filmul a fost pe neașteptate abandonat. Sau poate că toată acea nepotrivire era tocmai mersul potrivit al lucrurilor; poate că, într-un moment neștiut de nimeni, tainic, aflase tot ce avea de aflat, primise toate răspunsurile pe care le căuta.

I-am văzut majoritatea filmelor. Nu știu de ce îmi părea atât de familiar. Eram mișcată de moartea acestui om pe care nici nu-l cunoscusem. Dar mă gândeam că nu doar mie mi se întâmplă asta; nu e nimic neobișnuit nici în șocul, nici în atracția mea.

Mereu am crezut că oamenii celebri, artiștii decedați care au un impact puternic asupra vieților noastre, simt, în lumea în care se află, legătura pe care o avem cu ei. Conexiunea noastră cu ei nu poate exista fără conexiunea lor cu noi.

Într-un fel, m-am gândit că morții trăiesc un pic și pe Pământ și că cei vii trăiesc un pic și în lumea de dincolo de moarte. Morții prin amintire și viii prin imaginație. Se face un schimb subtil de care nici nu ne dăm seama, de cele mai multe ori. Dar sigur legătura dintre morți și vii constă în ceva mai mult decât amintire și imaginație. Comunicarea dintre ei nu poate fi cunoscută pe deplin și nici învățată; ea ori se întâmplă în mod firesc, ori nu se întâmplă.

M-am gândit să scriu un eseu în ideea că e posibil ca fiecare om să aibă un suflet pereche și pe lumea de dincolo, dar nu în sensul romantic și erotic, ci un suflet geamăn ca structură și esență, care să fie, din anumite puncte de vedere, opusul lui (cum ar fi sexul, poziția pe glob etc.). Mi-am imaginat totul foarte simetric.

Esența omului este la mijloc, așezată între două oglinzi, care reprezintă cele două lumi: viața și moartea. Ea se reflectă, diferit ca înfățișare, în amândouă. Între cele două reflexii există un echilibru ciudat, neconștientizat, dar desăvârșit. În cele două existențe se întrevăd urmele unei matematici superioare, profund diferite de cea familiară nouă, pe care cei mai mulți oameni nu o recunosc niciodată, sau nu au șansa să o sesizeze. Calculele acestui tip de matematică nu pot fi făcute cu ușurință, căci nu aparțin acestei lumi. Cele două reflexii au trăiri identice sau foarte asemănătoare (viețile lor nu pot fi chiar identice; sticla din care sunt făcute oglinzile are și ea importanța ei; viața și moartea nu sunt croite din aceleași materiale).

Ele sunt proiecții ale aceluiași întreg în spații diferite și tânjesc (in)conștient să se unească la mijloc sau într-una dintre lumi (noi fiind înclinați să credem că ar fi vorba de Lumea Cealaltă). Sau se pot întâlni prin uniunea (ideală, râvnită a) celor două oglinzi.

Dar, multă vreme, ele nici n-au nevoie să se unească; ele comunică prin simplul fapt că se aseamănă. Limba lor e asemănarea lor. Sau poate că nici n-au ce să-și spună, sau, mai bine zis, n-are rost să-și spună ceva. Totul este spus de la sine prin felul în care sunt concepute lucrurile. E suficient că se înțeleg perfect una pe cealaltă; orice alt tip de limbaj (cu excepția creației artistice) ar fi de prisos.

Astfel, esența fiecăruia dintre noi ar exista undeva între viață și moarte, și noi am fi, pe rând, reflexii ale ei în ambele lumi. Și am avea suflete pereche, suflete gemene cu ale noastre, reflexii ale aceleași esențe, care ar locui în lumea în care nu locuim noi. Practic, esența unui suflet se poate reflecta în doi oameni, două trupuri, două destine diferite, care sunt legate în mod misterios, prin ritm, structură și simțire, de obicei fără ca ei să știe, fără să afle pe parcursul vieții, și trăiesc în paralel în lumi diferite.

Există o continuitate în asta.

Eseul meu n-a mai fost scris, pentru că n-aveam nicio idee despre ceea ce s-ar întâmpla cu cele două suflete când reflexia din viață se mută în moarte. Unde duce unirea dintre ele și ce se întâmplă cu esența aflată la mijloc?

El era un talent adevărat, nu doar un chip plăcut cum tinde să rămână în memoria propusă sau impusă de presă. Era de o frumusețe aparte, prin care se citeau în același timp căutarea, chinul, maturitatea neexprimată, duioșia, scânteia, inteligența. Mi-am imaginat roluri pe care le-ar mai fi putut juca. Cupluri din care ar fi făcut parte pe ecran cu actrițe care îmi plăceau. Dar acum cel mai mult își amintesc de el adolescentele cu tendințe vintage – printre care mă număram și eu – care regretă pierderea unui băiat atât de drăguț; „Ce frumos era! Ce păcat că a murit așa de tânăr! Ce nedreaptă e viața!” etc., și nostalgicii după acea perioadă, care erau tineri când el făcea filme și care îl asociază cu tinerețea lor. Frumusețea exterioară și lăuntrică (evidentă sau simțită instinctiv) și moartea timpurie, neașteptată, șocantă, a acestui om l-au fixat în memoria nu doar a celor care aparțin generației lui.

Odată am privit o fotografie cu el, i-am privit ochii (priveam atent ochii oamenilor din fotografii, în speranța că voi afla ceva în plus față de ce se vede deja ). Ochi de om care moare tânăr – mi-am spus într-un moment de scânteiere poetică; mi s-ar mai fi părut așa dacă n-aș fi știut că nu mai e în viață? Și apoi, când te gândești că nu au mai avut mult de clipit după momentul în care au fost fotografiați.

M-am uitat la chipul lui. De ce are ceva atât de matur și atât de conștient, într-un trup de adolescent? E cumva ceva specific tuturor celor a căror existență este întreruptă pe neașteptate? Ce e cu calmul acela, cu ritmul chibzuit al vorbirii, de parcă ar fi avut tot timpul din lume? De parcă și-ar fi presimțit destinul. Ce conștientiza, mai exact? E doar impresia mea că a știut unele lucruri dinainte, că a putut presimți anumite părți ale viitorului (pe care eu, desigur, nu le pot identifica, dar poate că le pot intui)? Mi se pare că fotografia lui îmi vorbește. Mintea mea copleșită de gânduri și supoziții și-a imaginat că, într-un moment al vieții, doar pentru un moment, el a știut că o să moară devreme, că o să moară mai curând decât s-ar aștepta oricine, și că, ani mai târziu, eu voi scrie despre el.

Care e secretul celor care au murit tineri? Doar moartea le acordă maturitate în chip? Sau ea există dintotdeauna, de când destinul lor e decis?

cadru din filmul „Running on empty” (1988), regia Sidney Lumet

A murit de supradoză. Pe trupul lui nu s-a găsit nicio urmă de înțepătură. O trupă rock a compus o piesă în memoria lui. (Eu aproape am învățat versurile.) Piesa a fost lansată în direct, la televiziune. Rating-ul a fost nemaipomenit. Câțiva alți muzicieni au susținut concerte în amintirea lui. Biletele s-au vândut în jumătate de zi. Tandrețe și compasiune îmbinate cu industrie și afacere. Autenticitate, pe de o parte, și business, pe de alta. Presa a scris și a tot scris. Unii zic că ar fi fost în viață acum, dacă s-ar fi intervenit la timp. L-au numit „legendă”. Dar ce rost are să fii legendă, dacă nu mai ești viu? Nu rezolvă nimic. Parcă ți s-ar da această denumire drept scuză. Cui îi trebuie scuze când nu mai e aici?

Înmormântarea lui a fost transmisă în direct. L-au fotografiat mort. Un fotograf – am încercat, în zadar, să-i aflu numele –, deghizându-se, a reușit asta. I-a vândut scump fotografia unui ziar celebru. 5000$. De ce presa nu-și retrage biltz-urile nici când subiectul nu mai respiră? (M-am întrebat dacă omul acesta a respirat vreodată.) De parcă ar vrea să se asigure că nu se va mai feri de lumina lor orbitoare, nu se va mai încrunta, ea nu-l va mai deranja de data aceasta.

E atât de viu în filme. Omul ăsta nu e mort. Dar i-am văzut ultima fotografie. Nu, nu pare să doarmă. Pare chiar mort. Dacă un trup nu mai are suflet, înseamnă că cel din imagine nu mai e om. Dar cât de om e cel din spatele camerei? Nu e corect să fotografiezi trupul cuiva. Nici măcar nu se poate opune.

Moarte pe filmele lor, moarte ulterior developată. Publicată în ziare, reviste, multiplicată în mii de exemplare, cumpărată, apărută le televizor, publicată pe internet ani mai târziu. Fotografiezi doar un trup fără suflet, el nu e acolo. Te lupți ca să surprinzi un trup neînsuflețit, lipsa unui suflet din cineva – iar alții ca tine comentează imaginea, îți comentează capodopera. Te îmbogățești din asta. A meritat, până la urmă. Ai o satisfacție dezgustătoare. Da, e mort, asta nu se întâmplă decât o dată, e singura ta șansă – și ai reușit. Dar, de fapt, ai eșuat. Nici măcar n-ai fotografiat pe cine pretinzi.

Descrierea amănunțită a ultimei sale nopți. Tremura. Cineva l-a comparat cu un pește scos din apă. Club arhiplin. Era Halloween. Medici și oameni costumați în jurul ambulanței. Trupul lui a fost așezat într-un sicriu albastru. Click aici pentru a vedea sicriul!!! Trei semne de exclamare. Mama lui i-a așezat o garoafă roșie în sicriu. Au fotografiat momentul, dar imaginea e puțin mișcată. Click pentru a mări imaginea. O lupă mică în centru, virtuală, cu un plus minuscul în mijlocul lentilei. Descrierea lacrimilor celor prezenți. Cine plânge isteric și cine rezistă cu solemnitate. Cine n-a vărsat nicio lacrimă. De ce acum până și moartea e învelită în superficialitate? Descrierea locului, mâncărurilor, ținutelor. Un asemenea mister acoperit cu atâtea detalii.

Toți spun că a murit tânăr. Dar cine e cu adevărat în măsură să judece?

Da, chiar a murit tânăr.

Unii spun că a murit devreme.

Contează când mori numai dacă n-ai trăit suficient. În rest, poți muri oricând. Da, dacă ai trăit, chiar poți muri oricând. Singura moarte într-adevăr tragică e a celor care n-au trăit.

Moartea lui timpurie mă provoca artistic.

M-am gândit cum ar fi fost să scriu o variațiune a Luceafărului, în care ea să fie vie și el mort. Povestea ar fi diferit destul de mult. Un vers ar fi fost: Nu, tu nu ești mort, ești doar viu în altă lume, în altă dimensiune. Cei doi ar comunica prin ce au în comun lumile lor. De exemplu, prin vis (așa s-ar fi și cunoscut). În visul ei, el e viu. Și el o visează și suferă cumplit pentru că, de ani de zile, fizic, continuă să putrezească și trupul lui descompus nu va avea niciodată puterea de a o strânge în brațe. Trupul lui nu mai e casa lui și el nu mai are nicio putere asupra-i, nu și-l mai poate controla. Acest lucru l-a eliberat la moarte, dar, acum îl îngreunează. (Probabil e printre singurele cazuri în care lipsa trupului te îngreunează.) Iar ei trupul îi stă în cale, dar nu și-l poate părăsi, nu e momentul.

Iubirea lor e ilogică (precum toate iubirile, de fapt), intuitivă și destinată neîmplinirii. Ea e încă în corp; el l-a părăsit pe al lui de ani de zile. Ea îmbătrânește, el o ia de la început în noua sa viață; vârsta lui este egală cu numărul anilor de când s-a stins din viață. (Combaterea concepţiei conform căreia cei care au murit la o anumită vârstă rămân veșnic la acea vârstă.) Astfel, fiecare comemorare este, de fapt, o aniversare în altă lume. Și el e mort de atâta timp, încât au aceeași vârstă; el e mort de când ea e vie. Adolescența pe Pământ și adolescența pe Lumea Cealaltă. El îi cunoaște deja lumea, ea se teme de a lui. Uneori, ce simt se amestecă cu ce visează (în special atunci când îi chinuie visul irealizabil de a fi împreună) și imaginea unuia este deformată în celălalt (mai ales în cazul ei, care încă se află pe această lume, în care mai poți fi influențat și unde încă mai există „factori exteriori”). Sunt răniți de așteptările diferite pe care le au și de neputința de a schimba mersul lucrurilor. Devine prea complicat și asta îi distruge, implicarea celei de-a treia lumi: visul. Nu visul din timpul somnului, ci visul sufletului și al minții; un tip de vis i-a unit, celălalt îi desparte.

Ar fi fost un poem de dragoste; un poem despre viață, moarte și vis. Despre dragostea dintre viață și moarte, prin vis.

Acest om a murit cu atât de multe visuri.

Ce s-a întâmplat cu visurile lui neîmplinite, unde s-au dus, în ce spațiu au ajuns? Există oare țară în care se duc visurile neîmplinite atunci când cei care au visat se sting din viață?

I s-au împlinit în vreun fel după moarte?

Care este noua structură a visului, după moarte? În ce se preschimbă visurile, cum visează oamenii după ce părăsesc lumea aceasta și la ce?

Mai e nevoie de visuri pe Lumea Cealaltă?

Foto: The LIFE Picture Collection

I se comemorează moartea anual. E adăugat în liste cu alte „legende” care au murit tinere. N-au nimic în comun, în afară de moarte. Și de statutul de „legende”. Click pentru a viziona galeria cu vedete care au murit tinere. Cum arătau în timpul vieții versus cum arătau post-mortem. Când îl cauți pe internet, ți se oferă sugestii de alți actori sau cântăreți care au murit tineri. 50 de celebrități care ne-au părăsit incredibil de devreme. De parcă ar fi un club în care i-au silit să se înscrie. Nimeni nu vrea să fie acolo, dar nimeni nu poate riposta. 20 de staruri care au murit de supradoză.

Internetul e un loc bizar. Straniu, chiar. Toată lumea spune ce crede și foarte puțini sunt cu adevărat întrebați. E un loc în care ții neapărat să fii auzit, mai ales când n-ai nimic de spus. Păreri despre lucruri pe care nu le cunosc, antipatii crâncene („până la moarte”) față de persoane pe care nu le-au cunoscut niciodată, cu care n-au nicio legătură – oamenii găsesc în Internet un refugiu, o alinare suspectă, un „ceva” care o să îi asculte. E un flux și reflux de frustrații și lipsă a personalității. De pildă, în acest caz, anonimi cu username-uri bizare exprimându-și opiniile despre iubite ale cuiva mort de 25 de ani. Și nimeni nu vede nimic în neregulă cu asta.

I-am căutat numele, urmat de litera „F”. Mi-au apărut două opțiuni: mai întâi „funeral”, apoi „funny moments”.

Într-o noapte, după ce citisem mult despre moartea lui, m-a apucat o spaimă ciudată. Ca și cum Moartea ar pluti pe aici. Sau prezențe din afara lumii. Fără nimic din filosofiile și practicile asiatice, exotice, precreștine etc. Oare omul acela are liniște? Ce e chemarea aceasta a lui? Cu ce îl pot ajuta sau cu ce vrea să mă ajute el pe mine? Nu poate fi vorba doar de creativitatea mea. În ce constă comunicarea noastră? Are el răspunsurile la aceste întrebări? Care sunt replicile lui în acest dialog? În noaptea aceea am simțit o energie în plus. Moartea părea foarte plauzibilă, dintr-o dată. E foarte ușor să vorbești despre ea când nu conștientizezi că e mai mult decât un mit. Moartea e foarte poetică atunci când nu realizezi că e reală. E ușor să filosofezi despre ea când nu îți dai seama că ea e mai mult decât o temă pe care să filosofezi.

Nu realizăm cât de confortabil ne simțim în lumea aceasta, decât la fiecare mic contact real cu moartea, cu conștientizarea ei, sau cu alte dimensiuni, cu totul altfel decât ceea ce cunoaștem. Nu ne gândim la asta de obicei, dar ne place și ne simțim foarte comod în realitatea cu care ne-am obișnuit. Ne cutremurăm când simțim că ea nu e singura și că ar putea fi întreruptă în orice clipă. Nu știm cât de comozi suntem până nu apare această spaimă care dă gust lucrurilor.

Și ce e moartea la vârsta asta? Te face să pari diferit. Chiar contează cum pari când nu mai ești pe această lume? Te face să ieși în evidență. Pentru celebrități e ca o ultimă reclamă, un mod final de promovare, nedorit. (Unora le-ar suna a viitoare strategie de marketing.)

Cine sunt ei să facă o listă cu oameni care nu mai sunt, cine sunt ei să atragă atenția prin asta?

Moartea transformată în tabloid.

Moartea comercializată, devenită bârfă. Fiecare vine cu propria variantă, fiecare se străduiește să șocheze, să aducă ceva nou, nemaiauzit. Fiecare vrea să devină interesant prin moartea altuia. Un nou episod din Gossip Death.

Probabil că, dacă ar fi trăit, aceeași presă ar fi comentat felul cum a îmbătrânit. Ar fi zis că și-a pierdut șarmul din tinerețe sau, dimpotrivă, că se ține bine, e încă sexy.

Foto: Michael Tighe, 1993 (ultima ședință foto)

Oare s-a simțit tânăr înainte să moară?

Ce a înțeles el din viața aceasta? A avut suficient timp să afle cine e, înainte să plece? Și care a fost ultimul lui gând? Presa n-ar putea afla niciodată. Ce trist pentru ei, ce titlu de știre au ratat. Ce satisfăcător că nu pot avea acces la ultimul gând al cuiva; măcar de asta nu se pot folosi. Nu pot smulge ultimul gând al unei persoane, ultima trăire, tresărire, impresie. Și nimeni nu poate cumpăra așa ceva, nici măcar pentru 5000$.

Oare a simțit că e devreme?

Am realizat că fusese mai mult mort, decât viu. Adică: trăise mai mult acolo, decât aici. M-am cutremurat.

La un moment dat, m-am liniștit. Omul n-a stat prea mult pe acest pământ, parcă a trecut pe aici în grabă. S-a născut, a făcut câteva filme grozave și a plecat mai departe. E o armonie în asta. Fiecare are propriul ritm. Poate că moartea chiar este o eliberare, indiferent de momentul în care vine.

Dar de ce tot am senzația că n-a trăit suficient? După cum ni-l prezintă presa, cert e că a murit suficient. A murit prea mult, mai mult decât e firesc. A murit și continuă să moară. Și să fie adăugat în liste.

M-am întrebat de ce ne atrag destinele frânte. De ce viața cuiva în care arde puternic dorința de viață este întreruptă atât de brusc și agresiv? De ce o moarte așa de tânără ni se pare poetică; ce e poetic în a nu îmbătrâni?

„Moarte tânără”. Moartea nu e om, ca să poată avea vârstă. Moartea e moarte la orice vârstă.

Sursa fotografiilor: Internet