Grație


Era una dintre acele foarte călduroase seri de sfârșit de august, într-un lejer cartier al Bucureștiului. Într-o singurătate deloc specifică liceenilor, Xenia trecea prin parcul „Alexandru Ioan Cuza” neacompaniată decât de propria conștiință. Se îndrepta spre o mică insulă unde avea să se proiecteze un film clasic, pe un ecran imens. Îi plăcea acolo. Spunea că se simte bine în filme și în bătaia ușoară a vântului. Mereu se gândea că face parte din acțiune, că este o mică parte tăcută din film – cea care nu se filmează niciodată, care nu apare niciodată, partea neobservată și necunoscută, care e acolo, deși nu e nevoie să se arate pe marile ecrane. O liniștea acel gând, sau poate o făcea să se simtă mai puțin singură.
Destul de departe de lac, se zări brusc o lebădă albă, superbă, care mergea prin parc, în mijlocul mai multor oameni, de toate vârstele și categoriile. Ca o străină între străini. Multă lume se strânsese în jurul ei. Parcă oprise timpul cu simpla ei prezență. O priveau vânzătorii de înghețată și de vată pe băț, cei care găteau mici și făceau fum în tot parcul (creând iluzia de ceață densă), chelnerii de la terasă, copiii din cârca părinților, bătrânii ieșiți la plimbare, cuplurile îndrăgostite care se țineau de mână, găștile de adolescenți, puținii turiști care își exprimau admirația în engleza lor, pe care o auzi mereu la televizor; și săracii din scaune cu rotile sau din cârje, și aceia care n-aveau casă și dormeau pe bănci, și aceia care delirau și nu-și găseau niciodată locul. Și oamenii singuri și singuratici, ca Xenia.

Cei mai mulți oameni se adunaseră în jurul lebedei ca s-o fotografieze, dar și ca să se fotografieze. În afara fotografilor așa-ziși profesioniști, care încercau să „captureze” momentul din toate unghiurile posibile (sărind dintr-un colț în altul și stând în toate pozițiile, una mai caraghioasă decât alta), erau și oameni care se duceau pe rând, se așezau lângă lebădă, la vreo doi-trei metri de ea, și pozau, zâmbind larg și neoriginal, în fața camerelor celor care își așteptau cu nerăbdare momentul.
Câțiva copii zăpăciți au început s-o alerge și s-o sperie. Erau mereu la un pas de a o prinde. O fetiță chiar a aruncat cu suc de mere în ea și a stropit-o. Atunci, un bărbat a început s-o certe și să strige la fetiță. Pe bună dreptate. „Ce, nu avem voie să ne jucăm?”. Până la urmă, copiii s-au îndepărtat de lebădă.
- Ce gât lung are! spuse un băiețel de vreo 5-6 ani, care o privea plin de admirație. Mami, de ce nimeni nu zice niciodată „are gât de lebădă”? Toată lumea zice „are gât de girafă”. Și lebedele au gâtul lung.
Xenia zâmbi.
Niște tinerei idioți se opriră și ei la lebădă. „Ia, uite, bă! Ce-i asta, gâscă?”. „Lebădă, coaie”. Aveau niște voci iritante, nu știau să nu țipe, zâmbetele le oglindeau fidel descreierarea, iar râsul lor părea otrăvit. Tăcerea și liniștea le erau complet străine și li se păreau, oricum, inutile. Unul încercă s-o ardă pe lebădă cu o țigară, rânjind tâmpește, iar altul aproape o scuipă cu bere, dar fugiră toți mâncând pământul când o vânzătoare solidă cu șorț la brâu și o mătură pusă pe acțiune în mână, un patron de cafenea cu o chelie intimidantă, și bucătarul micilor (cu o furcă încinsă în mână) îi amenințară fiecare cu ce putea, cu chemarea poliției și cu o bătaie zdravănă, toate acestea în coloana sonoră a țipetelor celor din jur, a plânsetelor copiilor, înjurăturilor, criticilor față de generația actuală, inevitabilelor „nț, nț, nț!”-uri, și tot așa.
O bătrână firavă și mică de înălțime, îmbrăcată elegant și parcă decupată din alte timpuri, mult mai frumoase, se apropie încet de lebădă și îi întinse cu blândețe un colț de pâine. Pâinea tremura în mâinie pline de riduri și parcă înghețate ale bătrânei. Lebăda ezita, așa că bătrâna îi aruncă bucata de pâine, pe care lebăda imediat o mâncă. Fără prea mulți dinți, dar cu modestie, bătrâna zâmbi, îndepărtându-se lent.
Unii oameni vorbeau cu lebăda. Poate așa trecea timpul mai ușor. Sau se simțeau mai puțin singuri.
- Ce e cu tine aici? De ce ai fugit de pe lac? Hai, întoarce-te pe lac, să nu pățești ceva. Hai, urmează-mă. Vino. Familiei tale îi e dor de tine. Și-a făcut griji. Nu e bine să dispari așa. Chiar dacă se mai întâmplă neînțelegeri...
De ce cred oamenii că știu mai bine ce e mai bine pentru o lebădă? ” se întrebă Xenia. „De câte ori au fost oamenii lebede, ca să-și dea cu părerea? Și sunt atât de convinși că îi poate înțelege... poate că ei sunt cei care n-o pot înțelege pe ea”.
- Poate a alungat-o familia ei, - spuse o voce de fetiță.
- A evadat de pe lac, - constată un băiețel.
- De pe lacul lebedelor, - adăugă o fetiță.
- Poate o rănește cineva! Un lup! De ce n-o luăm acasă să avem grijă de ea? - se auzi altă voce de fetiță, îngrijorată pentru soarta lebedei.
- Poate a fugit de la închisoare, zise un alt băiețel.
- Ce frumoasă e lebăda! - se auzeau în cor alte voci curate de copii.
O fetiță se apropie de ea și o mângâie încet pe gât. Încercă s-o pupe, dar lebăda se sperie și tresări, îndepărtându-se.
În zadar au încercat s-o facă să se întoarcă pe lac. Lebăda își desfăcu aripile. Toată lumea o privi cu atenție, ca pe o dansatoare în clipa de glorie. Chiar și cei mult prea străini de lume, ca Xenia. Era ca o intrusă grațioasă în centrul unui dezastru. Nu-și găsea locul. Atâta grație, în mijlocul haosului. Era atât de singură, diferită. Era speriată și nesigură. O intrusă superbă. Era străină și parcă neînțeleasă. Ei o privesc, dar n-o înțeleg. Ea îi privește, dar ei n-o înțeleg.
Lumea din jurul lebedei începea să plece, risipindu-se prin parc, fiecare în direcția lui – unii la muncă, alții la plimbare, sau la joacă. Nu mai rămăseseră decât cei pe care aparent nu îi grăbea nimic, ca Xenia. Mereu e timp pentru frumusețe.
Lebăda mai făcu câțiva pași. Privi în jur, la lumea străină care i se înfățișa. În trecere, alți oameni se opreau pentru scurt timp la ea, ca s-o admire sau să-i vorbească, apoi își continuau drumul.
Xenia privi întreaga scenă, chiar și după plecarea spectatorilor. Până își aminti de film. Se uită la ceas și își dădu seama că ar fi cazul să se grăbească. Noaptea se lăsa blând. Îi păru rău să se despartă de lebădă și de toată grația atemporală a acelui moment.
Atmosfera delicată de care se îndepărta tot mai mult, cu fiecare pas, o făcu gânditoare. Plecând, își spuse: Poate că lebăda sunt chiar eu... căutându-mi locul acolo unde nu-l pot găsi. Poate că amândouă căutăm în locul greșit. Mă caut pe mine însămi acolo unde n-aș putea fi. Mă caut într-un loc căruia nu-i aparțin. Greșeala mea e că mă aștept să mă găsesc unde nu sunt. Stătu un pic, apoi continuă. Surâse calm. Nu știu ce a făcut-o să fie așa de singuratică. Nici pe mine nu știu ce m-a făcut. Poate că omul se naște în singurătate, sau singurătatea se naște în om; ne naștem singuri și nu ajungem să fim așa – singurătatea e o virtute înnăscută.

No comments:

Post a Comment