2022 incomplet și la perfect compus

M-am ridicat din abisul workaholic, angoasant și antisocial în care am început anul 2022 și am revenit la realitatea clară, luminoasă și tangibilă în care oamenii comunică unii cu alții și, cu puțin noroc, se și înțeleg.

Aproape m-am mutat în altă țară, a cărei limbă am început s-o învăț prin prietenosul și faimos de inutilul Duolinguo. N-am rămas decât cu capacitatea de a pronunța „Statele Unite ale Americii” – pentru că era foarte greu și m-am încăpățânat atât de tare, încât mi s-au șters din minte toate celelalte sintagme și fraze învățate.

M-am dus la toate spectacolele dintr-un festival de teatru de amatori. Biletele erau gratuite, traversam Lipscaniul zilnic în jurul orei patru, era o primăvară senină, iar, în prima zi, când am pășit în antreu, am avut sentimentul că aparțin. M-a frapat lipsa acelei energii uzate care te învăluie adesea ca o vagă anestezie în teatrele renumite și, mai important, am simțit că nu doar eu, ci și toate celelate persoane din această încăpere se află aici pentru că vor să fie aici.

Am revăzut Transilvania după aproape un an de absență. În mijlocul lui iunie, după un drum lung cu trenul, din camera de hotel în care domina acel crem comfortabil și impersonal specific camerelor de hotel, am privit panorama Clujului, în timp ce o voce din mintea mea nara duios și cu un patetism complet pardonabil: să fie ea, într-adevăr, aici? Să fie aceea, într-adevăr, Piața Unirii? Să fie acela, cu adevărat, cartierul studențesc? etc.

Am fost obsedată de un singur proiect artistic personal – până când am înțeles și acceptat pașii pe care îi am de urmat (sau de urcat) până la realizarea lui.

Am învățat un lucru important: creativitatea poate fi profund terapeutică, dar nu îți rezolvă problemele. Și am înțeles că, oricât de împletite ar fi viața mea creativă și cea „reală”, prefer să existe o cortină între ele.

M-a preocupat intens, pentru o vreme, personalitatea lui August Strinderg și am citit dintr-o suflare biografia lui scrisă de Sue Prideaux. Cel mai tare m-a mișcat chinul său de a trăi între viață și creație – și de a le / se menține în echilibru.

Aproape am devenit lacto-vegetariană.

Am simțit din nou efectele dăunătoare ale celebrei probleme a lipsei de comunicare.

Am avut niște săptămâni paradisiace în care n-am avut nevoie de nimic – am făcut doar lungi plimbări matinale în care admiram natura, apoi îmi luam o cafea, mergeam pe o insulă din parc și mă întindeam pe o pătură, unde citeam sau eventual notam câte ceva. Am ajuns în mod firesc și complet neașteptat să fiu mai deschisă către realitate decât știam că pot fi; o urmare interesantă a fost aceea că diferiți oameni nescunoscuți veneau la mine întâmplător și mă opreau ca să-mi mărturisească diferite lucruri personale din viețile lor – de la moartea mamei, până la invenții nebrevetate. M-am simțit cumva privilegiată datorită încrederii și sincerității lor.

Mi-am alungat aproape instantaneu furia, întristarea și dezamăgirea resimțite pe neașteptate într-o seară comandându-mi (tot în camera de hotel) o șaorma vegetariană cu cartofi prăjiți și sos de maioneză, și uitându-mă pentru prima dată la Jocul cuvintelor. În aceeași seară am notat: „Viața are cele mai originale moduri de a fi perfectă”.

Mi-am petrecut mare parte a timpului între un export și altul, înjurând nu puțin de ori lentoarea Premiere Pro­-ului, lucrând la scurtmetraje care vor fi gata în curând.

text complet aici