Semnul (fragment)

Synopsis: O sosie își pierde slujba la vârsta de 36 de ani, atunci când persoana pe care o dublează, o actriță celebră, fiica unui fost dictator, își face o operație estetică. O sosie acum șomeră spune un monolog despre identitate, originalitate și copie.

Textul este o combinație între confesiunile Sosiei și fragmente citite din memoriile ei scrise recent.

Spațiul: o sală de spectacol dintr-o țară fictivă, dar asemănătoare uneia est-europene.

Timpul: după căderea pe cale pașnică a unei dictaturi nu foarte aspre, dar în care șeful de stat și membrii familei lui aveau, totuși, nevoie de sosii.

Decorul amintește vag de cel al spectacolelor de stand-up sau al discursurilor motivaționale. Un microfon pe stativ, un reflector și un scaun pe care stă un exemplar din memorii.

Decorul nu trebuie să fie neapărat realist, dar nici să ajungă într-o zonă science-fiction.

Fragment

ACTUL I

                                                               

SOSIA intră în scenă, își potrivește microfonul și privește în sus, către public și către reflectoare. Ia memoriile aflate pe scaun și începe să citească, de la prima pagină. Pare să aibă emoții.

SOSIA: (citește) „Notă: Acesta nu este un manifest.” Nu­-ul este subliniat de două ori. „Aceasta este o... confesiune.” Subliniat tot de două ori.

(Își drege scurt vocea.) „Capitolul I. Eu și persoana mea ne-am născut în zodii din același element, la doi ani distanță, ea fiind mai mică decât mine. Am crescut în zone diferite ale țării și ne-am bucurat de o adolescență excentrică la final de anii ’90 și început de 2000. Aproximativ când ea a devenit celebră, eu i-am devenit sosie. Bine, nu a fost chiar atât de simplu.” (Pune cartea la loc pe scaun. Face o pauză în care privește publicul.)

Era să nu fiu acceptată în slujba asta, din cauza unui semn din naștere de pe gât. (Își atinge semnul de pe gât cu dosul palmei.) Aveam nevoie de slujba asta. De ce? Pentru că încă nu-mi găsisem vocația. Nu știu dacă să fii sosie e o vocație sau doar ceva care se nimerește. Poate că e acel gen de meserie care nu e niciodată și o vocație. Sau care nu necesită vreo vocație? Da, nu ai chemare pentru așa ceva, s-ar spune. Dar, atunci, îți spui, de ce te naști arătând identic cu altcineva? Trebuie să existe o conexiune, dar oare așa se explică?

Persoanele importante au nevoie de noi. Nu se descurcă singure. Sună răsfățat, dar se pare că au nevoie de o protecție, protecția cuiva mai puțin important. În funcție de ce se stabilește importanța unei persoane, nu știu exact. Se pare că, pentru ca ele să se simtă bine și în siguranță, au nevoie, în preajma lor, de un geamăn din punct de vedere fizic. Poate asta le confirmă faptul că au o identitate... și în asta constă sentimentul lor de siguranță.

Cum spuneam, m-am luptat, în felul meu, pentru slujba asta, și acum a piedut-o. (Ca și cum ar răspunde cuiva din public.) Există un stagiu de pregătire, da. Cel puțin, atunci exista; acum nu știu cum mai e. Ca să te înveți cu noile gesturi și expresii faciale. La început mi-era greu, pentru că trebuia să mă chinui să nu fiu eu. Din naivitate încercam să-mi aduc și interiorul în noul rol. Sau să-l reduc la el? Mă rog. Dar apoi m-am obișnuit și am învățat să fiu în pielea altcuiva cu creierul și gândurile mele. E foarte derutant la început. E o simultaneitate ciudată între trupul tău, care devine altcineva, și tine – care te afli în interior.

Mi s-au pus diverse întrebări de-a lungul timpului. Asta după căderea regimului, evident. Răspunsurile sunt, desigur, subiective, dar țin să specific că, cel puțin în cazul meu, nu, nu îți uiți identitatea. Nu devii persoana pe care o dublezi. Bine, uneori mai uiți sau mai încurci detalii din biografie, dar nimic grav.

Totuși, despre drama noastră nu scrie nimeni. Nici măcar scurte articole în ziarele cotidiene. Nu zic pe hârtie; pe internet, măcar. Nu. Nimic. Nu se fac documentare despre noi și nu ni se iau interviuri. Sosiile sunt foarte absente în societatea actuală. Și sunt mult mai puțin căutate decât în societatea precedentă. De asta am scris această carte fără să mă fi rugat cineva. E posibil să devină un best-seller. Totuși, ar fi mai bine să nu. Eu nu citesc best-seller-uri. N-am încredere în opinia majorității. Ea (face un semn din mâini prin care vrea să arate că vorbește despre persoana căreia i-a fost sosie), da. Ea nu citește nimic fără să-i fie recomandat dinainte de vreun (ironic) jurnal de renume, de preferință din Statele Unite. (Oftează.)

Lumea se întreabă și cum de o sosie poate să aibă opinii proprii. E o presupunere foarte ignorantă aceea că noi copiem și creierele oamenilor pe care-i dublăm. (Râde.) Chiar dacă eu am încercat asta la început. (Cu indulgență.) Dar eram tânără.

Ei, bine, când te-ai obișnuit deja cu rolul pe care-l joci, ai foarte mult timp liber. Dacă îl cauți pe al tău, dacă-ți cauți propriul rol? Poate. La încept, ce-i drept, te revolți că există sosii și te întrebi de ce nu e ea sosia ta și de ce există avantajele astea financiare – adică, de ce oamenii bogați și cu un statut social superior au voie și chiar nevoie să aibă sosii. Da, înjuri societatea de mai multe ori chiar dacă regimul în care trăiești nu prea e fan al atitudinilor revoltate împotriva lui. Dar e o revoltă productivă, până obosești. Oboseala vine cu trecerea timpului și cu vârsta. Dar cred că orice sosie are nevoie să se revolte, cel puțin temporar. Indiferent de timpul în care profesează și de vârstă. Apoi, când termini cu revolta, folosești timpul liber ca să te gândești. Observi și te gândești. Analizezi. Poate nu e mereu creativ, dar e util. Urmezi instrucțiuni dar, în paralel, scanezi tot ce e în jurul tău. Joci rolul din reflex și ai mintea departe, foarte departe.

Mă rog, acum o să citesc un pic despre persoana pe care am dublat-o atâta timp. Mai exact, vreo... 17-18 ani, cam așa. Nu e puțin, dar, după cum vedeți, există viață după asta. (Zâmbește timid.)

„Capitulul IV – Persoana mea.” (Pauză.) „Persoana mea este un mod ciudat de a denumi persoana pe care, practic, o dublezi.” (Publicului.) Și teoretic. (Reia.) „Nu știu cum am ajuns la această sintagmă, dar mi-e foarte la îndemână. Am să scriu puțin despre acest om cu care se presupune că semăn leit, deși de prea puține ori se ia în calcul varianta cum că ea ar semăna cu mine. Acest om care a fost mereu luat drept originalul.”

Interesant e că semănăm doar separat. Am făcut niște fotografii împreună pentru dosar – da, exista un dosar – și nu semănam deloc. Revenind.

„M-a izbit din prima nepotrivirea dintre numele și figura ei. Asta dinainte să știu că-i voi deveni sosie, dinainte chiar să mi se spună că semănăm. Pe atunci era o onoare să semeni cu cineva în orice fel înrudit cu șeful de stat. O onoare complet aleatorie, datorată naturii; dar nu se gândea nimeni până acolo.” (Publicului.) Natura în sine se pare că era o onoare. „Deși sub o dictatură relativ blândă, în țara noastră, ignorată de restul țărilor de pe hartă și mai mult sau mai puțin sincronizată cu ele, șeful de stat și membrii familiei lui aveau, pare-se, nevoie de sosii.” (Ridică privirea către public.) Paranteză: nu știu dacă pe-atunci era o modă sau era o nevoie reală.

(Reia lectura, după ce sare câteva pasaje sau chiar pagini.) „Nu am studii superioare, pentru că a fost nevoie de mine foarte repede. De fapt, nu de mine, ci de aspectul meu fizic. S-au bucurat mult când au văzut că semăn leit cu fiica șefului de stat. În afară de un bodyguard, s-au gândit că ar fi util să angajeze și o sosie. Și m-au luat pe mine, pentru înfățișarea mea și pentru lipsa unei vocații clare. Nu aveam în ce direcție să merg și, chiar dacă aș fi avut, m-ar fi luat cu ei.

Actriță, fiică de dictator. De fapt, invers. Persoană importantă, care a trebuit să își inventeze o pasiune, un interes. Probabil simțea nevoia de a face ceva vizibil în viață și a ales primul lucru care a atras-o, fără să se gândească prea mult la ideea de chemare. Cumva, o înțeleg. Nici eu nu mă gândisem prea intens până să nu-mi atribuie ei această chemare. Poate că, dacă m-aș fi gândit mai puțin superficial la chemarea mea, mi-aș fi descoperit un mare talent, aș fi aflat că sunt geniu într-un anumit domeniu, și aș fi devenit o mândrie a statului, cu care s-ar fi lăudat peste hotare, și nu o simplă sosie a fiicei dicatorului.”

(Publicului.) Dar, mă rog, știți cum se spune, (cu o urmă de ironie) „așa a fost să fie.”

„Persoană importantă. Persoana mea nu se știa niciodată când ar fi putut fi victima vreunui asasinat. A fost nevoie de mine.” (Pune cartea la loc pe scaun.)

De când s-a schimbat regimul, desigur, nu prea a mai fost nevoie de mine. Dar, din vanitate sau din obișnuință, ea încă mai credea că are nevoie de o sosie. Iar eu nu m-am opus. N-am demisionat, deși, deodată, aveam posibilitatea de a alege. Acum caută o nouă sosie, am auzit. N-o să-i fie greu să-și găsească una. Ea își permite orice tip de viață care se poate cumpăra în vremurile astea. În fine... Ar putea apărea proverbul: Schimbă-ți fața și vei lăsa pe cineva șomer. Un citat motivațional cu acte în regulă. (Surâde.) Schimbă-ți fața și-i vei schimba cuiva viața. (Râde sincer.) Ar fi trebuit să adaug asta în carte.

(Pauză. Oftează.) Ciudat e că, acum că ea și-a făcut oprație estetică, nu mai știu dacă mă mai identific cu acest chip. (Își atinge chipul, dar lasă repede mâna jos.) Era chipul nostru, deși detestam asta. Nu pot să vă descriu cât e de penibil să fii mereu identificat cu... legat în permanență de fața altcuiva. Te întrebi patetic – cu demnitatea mea cum rămâne?! (Pauză scurtă.) Cu toate astea, (își atinge chipul) e incomplet, de când nu mai sunt dublura nimănui.

E foarte ciudat să mă văd în oglindă.