Cratima

1. Ceea ce mi-a dispărut din memorie așa cum dispar momentele surprinse pe o rolă de film supraexpus din greșeală este momentul în care Mama mi-a explicat ce este moartea. Nemaiputând să amâne discuția, din pricina repetatelor mele insistențe de a mi se spune unde este bunica, Mama a trebuit să-mi facă cunoscută existența celui mai mare mister pe care îl gustă oamenii în timpul vieții. Mintea mea leagă acest episod de o zonă fără nimic special a cartierului nostru și de mirosul specific al primăverii în București; de vântul răcoros, ritmul ceva mai lent al pașilor trecătorilor, umbrele create pe asfalt de lumina soarelui care pătrunde printre crengi și ploile scurte, neașteptate și puternice. Felul cum Mama a tradus acest eveniment într-un limbaj pe care eu să-l pot înțelege îmi este complet necunoscut acum, dar cert este că, de pe la patru ani, am început să mă obișnuiesc cu gândul Lumii Celeilalte și a existenței în ea a oamenilor care se mută de aici definitiv. Și, ulterior, și cu atmosfera liniștitoare din cimitir – unde mergeam în fiecare duminică, înainte de prânz. Morminte diferite, din ciment sau marmură, flori proaspete sau uscate, candele aprinse sau stinse de vânt, mirosul de tămâie, jerbe pline de panglici care mă înfiorau pentru că acolo fusese îngropat cineva recent. După ce am învățat să citesc, îmi făcea plăcere să aflu numele și anii de viață ai celor care se odihneau acolo, lângă Mamaie. Până atunci îmi întrebam părinții ce scrie și cât a trăit, obligându-i să facă scăderi. Ce am făcut în cei patru ani în care nu știam de moarte îmi revine în memorie sub forma unor bucăți foarte scurte, ca de tăiate dintr-un film, fără legătură între ele.

2. După ce mi s-a dezvăluit faptul că bunica mea maternă a murit, am început să-mi imaginez sau, poate, cine știe, să simt prezența ei, fiind convinsă că ea se află cu noi și ne privește în cea mai mare parte a timpului. Am început chiar să port dialoguri cu ea, atunci când rămâneam singură. Probabil îmi imaginam și răspunsurile sau reacțiile ei. De exemplu, odată, în mașină, așteptând-o pe Mama, care se dusese să cumpere ceva de la magazin, am început să vorbesc cu Mamaie și să îi povestesc ultimele nouăți. Îi spuneam că mi-e dor de ea. Nu știu ce lucruri copilărești mă necăjeau pe atunci (probabil neînțelegeri cu copiii din parc) și i le prezentam destul de amănunțit. De multe ori, neputând să vorbesc cu voce tare, din cauza prezenței altor persoane în jurul meu, gândurile mele deveneau o voce din off care intervenea și se adresa bunicii de pe Lumea Cealaltă. Uneori îmi imaginam că ea ne veghează și știe cam tot ce ni se întâmplă, având o viziune mai largă, mai aproape de adevăr (la fel ca autorul demiurgic din romanele clasice), dar alteori mă vedeam nevoită să o pun la curent cu ultimele evenimente din viața noastră. Astfel, ea fie știa ce se întâmplă, fie venea la mine pentru a afla. Amintiri cu ea am destul de puține, dar foarte exacte. Ele constau în fragmente de dialog, sunetul vocii ei, cum m-a învățat culorile, porecla pe care mă striga și imaginea ei stând întinsă în pat. Apoi, desigur, imaginea încăperii goale.

3. În aceeași perioadă a descoperirii morții și a creativității pe care ea o năștea în mintea mea de copil, în cimitirul nemțesc din Sighișoara, într-o după-amiază de toamnă, sub un cer gri, lipsit de expresivitate, am realizat ce mister înfricoșător este timpul. Puține lucruri îmi amintesc la fel de clar și le găsesc la fel de greu de descris ca sentimentul conștientizării lui pentru prima dată. Stând în fața unuia dintre străvechile morminte de piatră, în urma unui scurt dialog cu Mami și Tati, privirea mea a devenit fixă și mi-am dat seama: oamenii aceștia au fost vii acum câteva sute de ani. Mai mult, sunt morți de sute de ani. Mormintele lor se află aici, nemișcate, și se degradează treptat de la fel de multă vreme. Ei au rămas aici de atunci. Viața s-a mișcat nepăsătoare în jurul lor. Atâția oameni, inclusiv noi, au trăit și trăiesc fără să știe că ei au existat. Noi nu mai știm acum cine au fost ei. Mai cutremurător de atât a fost gândul care a urmat după aceea: și după ce noi vom muri, timpul va continua să curgă. Sute de ani vor trece de la moartea noastră. Copii străini vor sta gânditori în fața pietrelor noastre funerare, iar noi – niște neconoscuți despre care nu vor ști niciodată nimic altceva în afară de nume și data nașterii, despărțită printr-o cratimă de cea a morții (asta în cazul fericit în care vor mai fi vizibile) – vom lăsa timpul să cadă în ritmul lui de neabătut peste noi, cine știe până când. Dacă am fost buni sau răi, va fi imposibil de aflat și poate irelevant. Persoana din acest mormânt aș fi putut să fiu eu; și să mă aflu aici de secole. Revelația timpului a venit asupra mea în mod zdruncinător, fără cuvinte și de neuitat.

Timpul, care este în continuare ceva foarte greu de explicat, a revenit și în alte momente, sub forme mult mai blânde și mai puțin marcante (doar aflasem deja că există și e de neoprit). De exemplu, mi-a luat foarte mult să învăț să citesc ceasul, nu avea sens deloc. Și credeam în mașina timpului, mi se părea că diferite perioade istorice – cum ar fi Evul Mediu – se deruelază în paralel cu viața noastră și noi le putem accesa prin acest instrument neprețuit, de care era foarte greu să faci rost. Practic, existau mai multe dimensiuni paralele ce puteau fi vizitate, dintre care noi eram una singură. Dar trebuia să ai grijă să nu se strice mașina timpului și să nu rămâi blocat într-un timp care nu e al tău. Nu știu unde mai avea loc moartea în toată schema aceasta. Oricum, știu că voiam să trăiesc o sută de ani și mă gândeam prea puțin la cum o să umplu toți acei ani. Mă fascina pur și simplu ideea aceasta, să prinzi suta. Cu trecerea timpului, am început să-mi doresc doar să mor atunci când încetez să mai trăiesc; să nu-mi aștept niciodată moartea, să nu fiu nicio clipă fără viață în timpul vieții. Dar astfel de filosofii sunt deja din alt film.

4. Dacă nu-mi amintesc conștientizarea morții, îmi amintesc clar conștientizarea vieții. Stând în fața oglinzii, pe la 8-9 ani, mi-am privit atent câteva mișcări ale mâinii și am realizat că suntem vii; trăim, totul e real. Aceasta e viața – și ea nu e un film. De obicei trăim automat, din reflex, ne concentrăm pe fiecare treabă pe care o avem de făcut, pe preocupările noastre care se schimbă periodic, dar nu privim în ansamblu, trăim fără să ne dăm seama că trăim. E foarte greu de comparat cu ceva cutremurul care mi-a traversat tot trupul și mi-a tăiat respirația, încetinindu-mi fiecare gest. Am început chiar să tremur ușor. Cumva, m-am oprit din fluxul vieții și am reflectat asupra lui pentru prima dată. Fiecare clipă face parte din realitate. E pe bune. M-am plasat în exterior și am privit viața: nimic nu este artificial și nimic nu este previzibil; fiecare moment ne conține pe noi, noi suntem responsabili de ceea ce ni se întâmplă și riscăm în fiecare clipă să fim răniți sau chiar să nu mai fim. Nu știam să exprim în atâtea cuvinte la momentul respectiv, dar gustul acesta continuă să revină de atunci, pe neașteptate.

5. Tot în fața oglinzii avea loc și unul dintre jocurile mele preferate cu mine însămi. Privindu-mi reflexia, la vârsta la care știam deja de moarte, dar încă nu știam că trăiesc, îmi imaginam că acolo, în spatele sticlei, plasticului sau oricărui material în care mă zăream pe mine, se afla sora mea geamănă, căreia îi pusesem numele de Livia, un nume care îmi displăcea, dar care mi se părea sugestiv – o consideram pe Livia o persoană enervantă, băgăcioasă și lipsită de originalitate, din cauză că îmi copia cu o precizie care te disperă toate gesturile și mișcările. Uneori țipam la ea să înceteze. Într-o zi, am rostit un „Nț!” foarte răspicat și mi-am plesnit de supărare picioarele cu palmele atunci când, din nou, Livia nu m-a lăsat în pace, apărând într-un panou întunecat, de plastic, din fața locului pe care stăteam în autobuz, și a copiat, din nou, tot ce făceam și spuneam. Tata mi-a făcut un semn discret să vorbesc puțin mai încet.

6. Între viață și moarte ar trebui să fie visul. Și ambele vise care m-au marcat în copilărie se leagă de viață și de moarte.

Acțiunea primului vis se petrecea în noaptea de Înviere, când morții și viii care se amestecau pe Pământ (morții înviau pentru o noapte). Mă plimbam cu Mama prin cartierul mai aglomerat decât de obicei. Soarele urma să apună. Lumina era altfel, o lumină cum nu mai văzusem în realitate. Cumva mai aurie, dar mai puțin strălucitoare și mai gravă. În aer se simțea un amestec de lumi; cei de acolo veniseră aici pentru o noapte. Urcând cu încă o persoană, în liftul blocului nostru, o întrebam pe Mama: Doamna e de pe lumea asta sau de pe lumea cealaltă? Doamna, cu un aliură nobilă și în același timp prietenoasă, răspundea zâmbind sau poate chiar râzând blând în fața inocenței mele: De pe lumea cealaltă.

În al doilea vis mă aflam în aceeași zonă în care lumina apusului arăta ireal în primul vis. Din asfaltul crăpat și plin de pietricele, puteam desprinde cu ușurință bucăți (mai mari sau mai mici) sub care se afla iadul. Iadul era roșu, ca o lavă, plin de scântei și din interiorul lui se auzeau strigăte. Nu diferea mult de versiunea lui descrisă în creștinism. Fără motiv, aruncam o pietricică în iad. Apoi îmi părea rău. Mă gândeam că pietricica nu trebuia să ajungă acolo, nu făcuse nimic rău. Apoi încercam să nu mă mai învinovățesc și mă gândeam că poate a meritat să ajungă acolo. Nu era nimic înfricoșător în faptul că iadul era atât de aproape de noi, chiar sub asfaltul pe care călcam, atât de accesibil și viu. Părea un lucru obișnuit, deja știut, firesc. Trecusem deja de faza în care iadul mă speria (la o vârstă foarte fragedă, mă marcase și tulburase pe termen lung o reprezentare a lui de la intrarea unei mănăstiri). Dar, oricum, trebuia să ai grijă să nu cazi în iad. Se putea aluneca ușor acolo.

7. Prima amintire. Soarele intra în mica bucătărie a casei vechi. Era cald, dar suportabil. O lumină ca de după-amiază de primăvară (aprilie sau mai). Multe amintiri îmi revin în culori decolorate, ca cele ale fotografiilor pe film care încă se mai făceau în acea perioadă. Eram la masă cu Tata, care fuma. Eu stăteam pe un scaun alb, din plastic. Simțeam o bucurie al cărui motiv nu îl mai știu. Tata zâmbea. Lumina se reflecta puternic în faianță. Bucătăria în culori calde, o imagine a Fecioarei Maria cu un voal bleu, specific reprezentărilor catolice, tăiată dintr-un calendar mai vechi sau dintr-o revistă. Poate lumina aceea a ars primul film, care conținea explicația morții.

Cluj-Napoca, 2019