Drumul spre casa / The road home


The road home: from darkness and noise to beauty and silence; dreamlike.
An experiment. Everyone imagines, writes his / her own music and (maybe, hopefully) becomes aware of the permanent noise that surrounds us.
How does a movie theater full of people feel for two minutes in complete silence? What sounds can be heard? Who speaks first?
Drumul spre casă: din întuneric și zgomot spre frumusețe și liniște; de vis.
An experiment about the silence of the inner self in contrast to the noise of daily life. ***
Cum e când o sală de cinema plină rămâne timp de două minute în liniște deplină? Ce se aude? Cine vorbește primul?
Un experiment. Fiecare își imaginează, își compune propria muzică și (poate) devine conștient/ă de zgomotul permanent care ne înconjoară.
Un experiment despre liniștea sinelui în contrast cu zgomotul cotidianului.


„...te poți naște chiar personaj!”


Există o concepție conform căreia cele mai bune opere sunt acelea care nasc cele mai multe variante de interpretare și, mai mult decât atât, idei care pot fi dezvoltate în opere noi. Șase personaje în căutarea unui autor – titlu care, chiar și în lipsa sau înaintea lecturii textului, poate naște fantezii creatoare în mintea cititorului, ne invită să ștergem banala graniță dintre real și fictiv, dintre „noi” și „ei” și să privim un surprinzător și original amestec de lumi.
Având o fantezie de care cel puțin lecturile școlare și titlurile la modă ne-au dezobișnuit aproape complet, Luigi Pirandello, autor sicilian laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în anul 1934, ne propune ideea că personajele pot exista în afara operelor literare, se pot naște și pot deveni independente de autor și de creația sa, ajungând să tânjească să fie cuprinse în literatură. În introducerea care se găsește la începutul piesei de teatru, Pirandello se întreabă „Ce autor ar putea spune vreodată cum și de ce în fantezia lui s-a născut un personaj?”, urmând să povestească apariția acestor misterioase Șase Personaje care păreau să nu-și găsească locul, să vină și să tot revină pe neașteptate, chiar dacă el le „refuza” constant, și să nu-i dea pace; „și a devenit cu vremea o adevărată obsesie!”. În continuare, mărturisește: „Dar nu degeaba se naște un personaj!” și descrie evoluția ciudată a acestor personaje vii, născute și abandonate, care se chinuie în absența unei opere care să le cuprindă, autorul întrebându-se apoi dacă poți reprezenta un personaj pe care nu-l accepți.  Creaturi ale spiritului meu, cele Șase Personaje începuseră deja să-și ducă o viață proprie, independentă de mine, o viață pe care nu mai aveam căderea să le-o refuz.” – prin urmare, tocmai această situație ciudată devine subiectul unei noi piese.
Ei pot exista fără noi, dar noi putem exista fără ei? Cert e că ne-am născut în vremuri în care ficțiunea există nu de puțin timp și se bucură de popularitatea bine-meritată. Sute de personaje valoroase s-au născut deja înainte ca noi să ne naștem. Precum nu putem răspunde la întrebări de tipul ce a fost mai întâi, ideea sau materia? sau, la fel, găina sau oul?, nu putem stabili cu exactitate dacă realitatea a apărut înainte ficțiunii sau invers. Care dintre ele o reflectă pe cealaltă? Ar fi necesar să știm? În ce măsură sunt realitatea și ficțiunea interdependente? – Acesta e genul de fabulație la care ajungi pe parcursul lecturii celor Șase personaje, lectură provocatoare fără să devină dificilă într-un mod neplăcut sau criptică, și de-a dreptul savuroasă.
În mijlocul zilei, Șase Personaje (Tatăl, Fata Vitregă, Mama, Fiul, Băiatul și Fetița) întrerup o repetiție de teatru (a piesei Jocul rolurilor de același Pirandello) și vin în căutarea unui autor care să le scrie drama. La început, cei șase nu sunt luați în serios de către actori și Directorul-Regizor, dar, pe măsură ce își dezvăluie problemele și suferințele, stârnesc interesul Directorului, care decide să îi asculte și să monteze un nou spectacol. Deși nu sunt convinși că în fața lor se află cu adevărat Șase Personaje (și nu șase actori sau oameni cu un comportament excentric), cei din teatru îl ascultă pe Tată, care afirmă cu certitudine: „Vreau să vă demonstrez că poți intra în viață în atâtea feluri, în atâtea forme: pom sau piatră, apă sau fluture, bărbat sau femeie. Că te poți naște chiar personaj!” și, ulterior, descrie condiția ciudată în care se află: „autorul care n-a creat vii nu a mai vrut apoi, sau nu a mai putut, să ne aducă pe lume în artă”, adăugând după aceea că „cine are norocul să se nască personaj viu poate să-și bată joc de moarte! Nu mai moare! Va muri omul, scriitorul, instrumentul creației; creatura lui nu mai moare!”. Astfel, cei șase îl conving pe Director să își asume rolul de autor, deoarece (și aici intervine din nou fina ironie a lui Pirandello), pentru a fi autor „nu-i nevoie de nimic special. Atâția o fac!”. Probabil esența dramei personajelor refuzate de autor și lipsite de piesă poate fi rezumată prin altă replică a Tatălui: „Dacă am putea prevedea tot răul ce se poate naște din binele pe care ne închipuim că îl facem!”. Ele au precupări și frământări multiple, precum: numeroasele chipuri ale fiecăruia sau neputința de a exprima în cuvinte ceea ce vrei să spui cu adevărat și neînțelegerea dintre oameni (sau, în acest caz, personaje) cauzată de ele.

Despre Cel Iubit De Dumnezeu


Confruntarea dintre geniu și mediocru reprezintă o problemă încă de când au apărut geniile. Sau, poate, mai exact, de când au apărut mediocrii. Dicționarul Explicativ al Limbii Române definește termenul de „geniu” astfel: ființă supranaturală”, „spirit protector”, „dispoziție naturală proprie unui popor sau unui individ de a se dezvolta într-o direcție creatoare” etc. Această dispoziție de a se dezolta într-o direcție creatoare generează nenumărate tulburări în rândul celor neputincioși, dar dornici să creeze.
Peter Shaffer scrie, în 1979, piesa de teatru Amadeus, care se concentrează asupra relației dintre compozitorii Wolfgang Amadeus Mozart și Antonio Salieri, dar și asupra morții celui dintâi, învăluită de un mister încă nedezlegat, încărcat de nenumărate teorii, din care se pot aminti: febră miliară acută (varianta oficială, înregistrată la momentul respectiv), otrăvire (de către Salieri, soția sa Constanze, un elev al său etc.) asasinat (de către francmasoni), scarlatină ș. a.
După o vastă documentație, Shaffer alege varianta conform căreia Mozart ar fi fost ucis prin otrăvire de către Salieri, care și-ar fi mărturisit fapta, și scrie piesa din perspectiva compozitorului italian. Personajul Salieri „construiește” acțiunea în fața ochilor noștri, printr-un monolog complex, și ne ține în permanență între două planuri temporale: prezentul, în care Salieri își explică, pas cu pas, crima, și trecutul, în care sunt ilustrate cele povestite de el. Situată la Curtea Imperială de la Viena, oraș considerat „capitala muzicii”, scrisă cu didascalii complexe, cu observații fine, și însoțită de referințe muzicale (folosite și cu rol structural), textul ne aduce într-o atmosferă șarmantă și elegantă, dar nu neglijează substratul alcătuit din invidie, mizerie, stângăcie și incompeteneță.

Shakespeare knew very well


short film made at the 48-hour Short Comedy Film Workshop organized by the French Institute of Cluj with the help of French director Thomas Scohy
*
*
*
written and directed by Iulia Enkelana
photographer Thomas Scohy
sound Benjamin Gaultier

cast
the writer Alexandru Bote
the reporter Csenge Schneider-Lonhart

special thanks
Thomas Scohy
Nicu Nistor
Institut Français de Cluj
*
May 2019

Semnul (fragment)


Scurtă introducere
O sosie își pierde slujba atunci când persoana pe care o dublează, o actriță celebră, își face o operație estetică. O sosie acum șomeră spune un monolog despre identitate, originalitate și copie. Ce face copia când originalul devine de nerecunoscut și ce se întâmplă în interiorul copiei când originalul este lipsit de originalitate? Care este vocația unei sosii și este meseria de sosie o vocație?
Spațiul: fictiv, dar asemănător cu unuia din Europa de Est. Timpul în care este rostit monologul: după căderea pe cale pașnică a unei dictaturi nu foarte aspre, dar în care șeful de stat și membrii familei lui aveau nevoie, totuși, de sosii.
Decorul amintește de spectacolele de stand-up. Un microfon pe stativ, un reflector și un scaun pe care stă manuscrisul memoriilor ei (pe care îl ridică câteodată și din care citește pasaje sau pe care își mai aruncă câte un ochi).  În spatele Sosiei – gradual, câteva portrete ale ei tip buletin, fiecare având mici modificări, astfel încât primul seamănă cel mai mult cu ea, iar ultimul cel mai puțin. În fotografii, ea poartă o cămașă albă, iar fundalul este bleu. Acestea pot fi și proiectate și se pot modifica lent.

Fragment

(Sosia intră în scenă, își potrivește microfonul și privește în sus, către public și către reflectoare. Ia prima pagină din manuscrisul aflat pe scaun și începe să citească.)


SOSIA: (citește) ”Notă: Acesta nu este un manifest.” Nu­-ul este subliniat de două ori. (Pauză.) Aceasta este o... (Ezită puțin.) confesiune. Subliniat tot de două ori.
(Își drege scurt vocea.) ”Capitolul I. Eu și persoana mea ne-am născut în zodii din același element, la doi ani distanță, ea fiind mai mică decât mine. Am crescut în zone diferite ale țării și ne-am bucurat de o adolescență excentrică la final de anii ’90 și început de 2000. Aproximativ când ea a devenit celebră, eu i-am devenit sosie. Bine, nu a fost chiar atât de simplu.” (Pune hârtia la loc pe scaun. Face o pauză în care privește publicul.)
Era să nu fiu acceptată la slujba asta, din cauza unui semn din naștere de pe gât. (Își atinge semnul de pe gât cu dosul palmei.) Aveam nevoie de slujba asta. De ce? Pentru că încă nu îmi găsisem vocația. Nu știu dacă să fii sosie e o vocație sau doar ceva care se nimerește. Poate că e acel gen de meserie care nu e niciodată și o vocație. Sau care nu necesită vreo vocație? Da, nu ai chemare pentru așa ceva, s-ar spune. Dar, atunci, de ce te naști arătând identic cu altcineva? Trebuie să existe o conexiune, dar oare așa se explică?
Persoanele importante au nevoie de noi. Nu se descurcă singure. Sună răsfățat, dar se pare că au nevoie de o protecție, protecția cuiva mai puțin important. În funcție de ce se stabilește importanța unei persoane, nu știu exact. Se pare că, pentru a se simți bine și în siguranță, au nevoie, în preajma lor, de un geamăn din punct de vedere fizic. Poate asta le confirmă faptul că au o identitate și în asta constă sentimentul lor de siguranță.
Cum spuneam, m-am luptat, în felul meu, pentru slujba asta, și acum a piedut-o. Există un stagiu de pregătire, da. Cel puțin, atunci exista; acum nu știu cum mai e. Pentru a te învăța cu noile gesturi și expresii faciale. La început îmi era greu, pentru că trebuia să mă chinui să nu fiu eu. Din naivitate încercam să îmi aduc și interiorul în noul rol. Sau să-l reduc la el? Dar apoi m-am obișnuit și am învățat să fiu în pielea altcuiva cu creierul și gândurile mele. E foarte derutant la început. E o simultaneitate ciudată între trupul tău, care devine altcineva, și tine – care te afli în interior.
Mi s-au pus diverse întrebări de-a lungul timpului. Asta după căderea regimului, desigur. Răspunsurile sunt, desigur, subiective, dar țin să specific că, cel puțin în cazul meu, nu, nu îți uiți identitatea. Nu devii persoana pe care o dublezi. Uneori mai uiți sau mai încurci detalii din biografie, dar nimic grav.
Totuși, despre drama noastră nu scrie nimeni. Nici măcar scurte articole în ziarele cotidiene. Nu se fac documentare despre noi și nu ni se iau interviuri. Sosiile sunt foarte absente în societatea actuală. Și sunt mult mai puțin căutate decât în societatea precedentă. De asta am scris această carte (Arată spre manuscrisul de pe scaun.), fără să mă fi rugat cineva. E posibil să nu o publice nimeni, dar e posibil și să devină un best-seller. (Face o pauză în care se gândește.) Totuși, ar fi mai bine să nu. Eu nu citesc best-seller-uri. N-am încredere în opinia majorității. Ea (Face un semn din mâini prin care vrea să arate că vorbește despre persoana căreia i-a fost sosie.), da. Ea nu citește nimic fără să îi fie recomandat dininte de vreun jurnal de renume, de preferință din Statele Unite.
Lumea se întreabă și cum de o sosie poate să aibă opinii proprii. E o presupunere foarte ignorantă aceea că noi copiem și creierele celor pe care îi dublăm. (Râde.) Chiar dacă eu am încercat asta la început. Dar eram tânără.
Ei, bine, când te-ai obișnuit deja cu rolul pe care îl joci, ai foarte mult timp liber. Îl cauți pe al tău, îți cauți propriul rol? Poate. La încept, ce-i drept, te revolți că există sosii și te întrebi de ce nu e ea sosia ta și de ce există aceste avantaje financiare – adică, de ce oamenii bogați și cu un statut social mai înalt au voie și chiar nevoie să aibă sosii. Da, înjuri societatea de mai multe ori chiar dacă regimul în care trăiești nu prea e fan al atitudinilor revoltate împotriva lui. Dar e o revoltă productivă, până obosești. Oboseala vine cu trecerea timpului și cu vârsta. Dar cred că orice sosie are nevoie să se revolte, cel puțin temporar. Indiferent de timpul în care profesează. Apoi, folosești timpul liber ca să te gândești. Observi și te gândești. Analizezi. Poate nu e mereu creativ, dar e util. Urmezi instrucțiuni dar, în paralel, scanezi tot ce e în jurul tău. Joci rolul din reflex și ai mintea departe, foarte departe.
Mă rog, acum o să citesc un pic despre persoana pe care am dublat-o atâta timp. Mai exact, vreo... (Se gândește, socotește în gând.) 12-13 ani, cam așa. Nu e puțin, dar, după cum vedeți, există viață după asta.
(Citește.) ”Capitulul IV – Persoana mea.” (Face o pauză.) Vedeți, unele capitole au titluri, iar altele nu. E ca în viață, unele perioade ni le amintim drept ”verile la bunica” sau, nu știu, au denumiri trăsnite pentru că se leagă de episoade trăsnite... de genul... ”săpun și zacuscă.” (Râde puțin.) Iar alte perioade se numesc pur și simplu ”când aveam 14 ani” sau ”2008”... (Își drege vocea și continuă să citească.) ”Persoana mea este un mod ciudat de a denumi persoana pe care, practic, o dublezi. Nu știu cum am ajuns la această sintagmă, dar mi-e foarte la îndemână. Am să scriu puțin despre acest om cu care se presupune că semăn leit, deși de prea puține ori se ia în calcul varianta cum că ea ar semăna cu mine. Acest om care a fost mereu luat drept originalul.”

Viza

1. Ai që më është zhdukur nga kujtesa njëlloj siç fshihen copëza të kapura në një rrotull filmi fill pasi hap gabimisht aparatin fotografik, është çasti kur Mami më shpjegoi ç’është vdekja. Pa mundur ta shtynte më tepër atë bisedë, për shkak të këmbënguljeve të mia që të më thoshte se ku ndodhej prej ca kohesh Gjyshja, Mamit iu desh të më njihte me misterin më të madh që shijojnë njerëzit gjatë jetës. Mendja ime e lidh atë episod me një zonë pa kurrfarë veçantie të lagjes sonë dhe me aromën e pangatërrueshme të pranverës në Bukuresht; me erën e freskët, me ritmin disi më të ngadaltë të hapave të kalimtarëve, me hijet e vizatuara mbi asfalt nga drita e diellit që përshkohet mes degëve, dhe me shirat e shkurtër, të beftë e të furishëm. Mënyra se si Mami e përktheu vdekjen në një të folme të cilën unë mund ta kuptoja, tani më është bërë krejt e panjohur, por mbetet e qartë se, kur isha rreth katër vjeç, nisa të mësohesha me mendimin e Botës Tjetër dhe me jetën e atjeshme të njerëzve që ikin së këtejmi e nuk kthehen më. Më vonë e lidhja edhe me qetësinë e varrezës, ku shkonim çdo të diel, para dreke. Varre të ndryshëm, prej çimentoje a mermeri, lule të freskëta a të thara, kandilë të ndezur a të fikur nga era, aroma e temjanit, kurora plot fjongo që më ngjethnin, sepse atje ‘sapo ishte groposur dikush’. Pasi nisa të lexoja, e kisha kënaqësi të mësoja emrat dhe vitet sa kishin jetuar ata që preheshin atje, afër Gjyshes. Deri atëhere i pyesja prindërit se ‘çfarë shkruhet e sa kanë jetuar’, duke i detyruar të bëjnë mbledhje e zbritje. Se çfarë kam bërë në ata katër vitet kur nuk dija asgjë për vdekjen, më faniten në kujtesë në trajtën e ca copëzave tejet të shkurtra, si të prera nga një film, pa lidhje mesveti.

Cratima


1. Ceea ce mi-a dispărut din memorie așa cum dispar momentele surprinse pe o rolă de film supraexpus din greșeală este momentul în care Mama mi-a explicat ce este moartea. Nemaiputând să amâne discuția, din pricina repetatelor mele insistențe de a mi se spune unde este bunica, Mama a trebuit să-mi facă cunoscută existența celui mai mare mister pe care îl gustă oamenii în timpul vieții. Mintea mea leagă acest episod de o zonă fără nimic special a cartierului nostru și de mirosul specific al primăverii în București; de vântul răcoros, ritmul ceva mai lent al pașilor trecătorilor, umbrele create pe asfalt de lumina soarelui care pătrunde printre crengi și ploile scurte, neașteptate și puternice. Felul cum Mama a tradus acest eveniment într-un limbaj pe care eu să-l pot înțelege îmi este complet necunoscut acum, dar cert este că, de pe la patru ani, am început să mă obișnuiesc cu gândul Lumii Celeilalte și a existenței în ea a oamenilor care se mută de aici definitiv. Și, ulterior, și cu atmosfera liniștitoare din cimitir – unde mergeam în fiecare duminică, înainte de prânz. Morminte diferite, din ciment sau marmură, flori proaspete sau uscate, candele aprinse sau stinse de vânt, mirosul de tămâie, jerbe pline de panglici care mă înfiorau pentru că acolo fusese îngropat cineva recent. După ce am învățat să citesc, îmi făcea plăcere să aflu numele și anii de viață ai celor care se odihneau acolo, lângă Mamaie. Până atunci îmi întrebam părinții ce scrie și cât a trăit, obligându-i să facă scăderi. Ce am făcut în cei patru ani în care nu știam de moarte îmi revine în memorie sub forma unor bucăți foarte scurte, ca de tăiate dintr-un film, fără legătură între ele.