Deba (proză)
Un loc al copilăriei mele, în care mergeam în
fiecare seară, a fost Debarcaderul, de pe marginea lacului Titan, unde se
găseau mulți pescari și multe bărci din lemn – ce-i drept, nu prea folosite,
dar care dădeau farmec locului. „Deba” nu era mai mult decât un părculeț cu
nisip pe jos (ce cuprindea un tobogan roșu, din plastic, câteva leagăne
ruginite, două învârtitoare – dintre care una era blocată în nisip, două roți
mari de camion, sau de autobuz, pe care săream, și multe bare și jocuri pentru
cățărat), o terasă cu mese și bănci din lemn, protejate de niște umbrele
imense, albe, cu reclame ale unor companii care produceau bere, un bar plăcut,
cu o atmosferă specială, având o masă de biliard și ferestre mari, și un uriaș
vapor-restaurant, unde nu cred că am stat de mai mult de două ori.
Eu, prietena mea cea mai bună de atunci și doi amici
înființam mereu cluburi – care niciodată nu țineau; aveam pasiunea poveștilor
de groază spuse în beznă, stând în roțile mari de cauciuc. Odată, în timp ce spuneam aceste povești, cei doi prieteni
ne-au mărturisit o întâmplare adevărată, spunând că au auzit doi hoți
plănuind să fure o fată care, după descriere, arăta exact ca prietena noastră, și ea
prezentă, ce chiar s-a speriat. Ne-au spus și
că, deoarece unul dintre ei a călcat pe o cracă de pom căzută, hoții
au început să-i alerge, dar ei au fost, bineînțeles, mai rapizi și au
ajuns, în siguranță, la părinți.
Inventam povești, ale căror personaje erau
„jucate” chiar de noi. Aceste povești începeam mereu cu „să zicem că” și deseori continuau cu „soții
erau plecați”, „eu aveam puteri”, „noi locuiam în aceeași casă”, „pe mine mă
chema Katherine”, „părinții erau morți” etc. În timp ce „jucam”, dacă cineva se
plângea, nemulțumindu-l ceva din „scenariu”, cel mai des, pentru a-l liniști,
îi aminteam, pe un ton foarte matur, că „ne prefacem!”. Nouă ne plăceau
jocurile, eroii din desenele animate, aventurile cu spioni și agenți secreți
care fac bine lumii, întâmplările neobișnuite, puterile speciale, secretele și
basmele.
Ne jucam de-a orice: de la v-ați ascunselea și
ștafeta, până la jocul în care trebuie să te abții din râs (iar cel care râdea,
pierdea, făcând totul și mai amuzant) sau cel în care trebuie să te abții din
clipit.
În părculeț erau multe bare, de care mă cățăram
tot timpul. Aveam mâinile pline de bătături și picioarele pline de julituri și
vânătăi. Uneori mi se interzicea să mă mai cațăr pentru restul serii, iar prietena
mea cea mai bună hotăra să nu se mai cațăre nici ea, pentru a mă sprijini.
Pe lângă noi, copiii, la Deba erau anumiți
oameni, veșnic acolo, parcă reprezentând locul.
O bătrânică scundă, grasă, cu părul scurt și
roșcat, cu pielea închisă la culoare, cu ochelari rotunzi, cu sticlă groasă, la
ochi, se muta de pe o bancă pe alta – acolo unde găsea liber și stătea
revărsată (bălăngănindu-și picioarele care nu-i ajungeau la asfalt), cu niște
pungi de rafie pline cu semințe cu coajă neagră, pe corp, pe care le „vindea”
(foarte rar am văzut pe cineva cumpărând), strigând cu o voce răgușită și antipatică:
„semințe bune, băieți!” (eu mă întrebam: „și semințe rele, fete?”). Deși nu
prea avea clienți, ea continua să vândă, zi de zi, an de an.
Câțiva oameni de vârstă mijlocie, cu pielea de un
maro închis, cu degete butucănoase și vocabular urban, vindeau noaptea, târziu,
diferite jucării de plastic care se mișcau, luminau și cântau într-o limbă greu
de identificat, așezate pe niște cutii bej de carton, întoarse, pe care le
ascundeau în tufișuri, pentru a le putea lua și refolosi pe post de mese, în
ziua următoare. Agățate de cele trei rânduri de bare, vopsite în culorile
tricolorului (dar de pe care vopseaua se cojise), ce alcătuiau un micul gard
din jurul parcului, erau scoase la vânzare niște brățări luminoase, de diferite
culori, din plastic, și care se prindeau cu un fel de capac. Deși cumpăram
aproape zilnic brățări din acelea, vânzătorii lor nu uitau niciodată să ne
asigure că „dacă le bagi la congelator,
rămân aprinse”. La un moment dat, tot cumpărând, ajunsesem să am o geantă
plină cu peste treizeci de brățări de acest gen, „stinse”.
Mai era personalul barului: o femeie cu părul
blond spre alb, „Cotoroanța”, care ne alunga tot timpul din bar, când voiam să
ne jucăm – o dată, din vina ei (sau a
noastră), jucându-ne de-a v-ați ascunselea, eu și o
prietenă era să rămânem blocate într-una din toaletele
claustrofobice de acolo, cu lumina stinsă, în timp ce ne ascundeam –; o chelneriță cu unghiile
foarte foarte lungi și dinții de același fel, și un tip înalt cât un plop care
tot timpul se uita înainte și zâmbea cu gura închisă.
Un câine leneș, cu blana ciufulită, deasă și
grea, dormea în fiecare vară la soare și avea mișcări atât de lente, încât
numai urmărindu-l cu privirea începeai să caști. Nu se mișca deloc, iar uneori
muștele se strângeau în jurul lui și, alteori, îi mai rămâneau și în groasa
blană. Am auzit două femei vorbind despre el; una spuse: „Săracu’ câine”. „Nu
mai are mult!” – replică cealaltă. Însă, în cinci ani, pe câine l-am regăsit în
același loc, la fel de „plin de viață”, dar pe femei nu.
Multe lucruri care acum mă fac să zâmbesc s-au
petrecut acolo...
La un moment dat, făcând o pauză în timpul unui
joc de ștafetă, când părinții erau în altă parte, un bărbat mare, foarte înalt,
ce aducea un pic a palmier, cu pielea bronzată, aproape roșie, cu buze cărnoase
și cu ochelari de soare, îmbrăcat într-o cămașă în stil hawaii-an, a venit la
unul dintre prieteni și, fără niciun cuvânt, i-a luat capul în palme și l-a pupat
zgomotos pe ambii obraji. Apoi l-a lăsat jos și a plecat fericit, privind
înainte, cu un zâmbet cu gura închisă. A fost ciudat. Am început să râdem în
hohote, chiar și amicul pupat, după ce a ieșit din starea confuză din care era.
Acum, când îmi amintesc de această scenă, deși îmi vine să râd, mă gândesc că
acel străin era, probabil, un om foarte singuratic, care-și avea copiii
plecați, sau cine știe ce altă poveste, de ajunsese să pupe copiii altora în
parc...
Obșnuiam să intrăm în bar pe geamul larg deschis,
uitându-ne în dreapta și în stânga, convinși că săvârșim un act de mare curaj.
De
foarte puținele dăți când jucam biliard, ne plictiseam peste jumătate
de oră, sau renunțam, pentru că ajungeam să ne certăm din cauza jocului,
nu prea pricepându-ne.
Într-o
noapte, fiind foarte târziu, împreună cu mai mulți
prieteni am plecat acasă cu una dintre umbrelele imense de la terasă, datorită
ploii torențiale care nu se mai oprea.
Odată, papagalul verde al
unui om, apucând în cioc un bilețel care
prezicea „viitorul”, mi-a spus că îmi plac parfumurile scumpe și că voi avea trei copii; iar prietenei mele: că va
avea cinci copii. Am început să vorbim ce nume le vom pune copiilor, având
această pasiune a numelor și câteva fixații, de exemplu „Katherine”. Acum mă întreb câtor persoane li s-a zis
că vor avea trei sau cinci copii și că le plac parfumurile scumpe...
La Debarcader mi-am serbat și ziua de șapte ani. Seara, după ce familia și prietenii mi-au cântat „la
mulți ani”, am simțit o puternică fericire, ca și cum timpul ar fi stat
pe loc. Pentru câteva clipe, mi-am privit familia și prietenii atât de fericiți și bine-dispuși, și am simțit că nu cadourile primite sau banii îmi produceau acea stare, ci oamenii
de care eram înconjurată. Am simțit o fericire deloc materială; am
simțit ce contează cu adevărat în viață…
Toamna ne aruncam în frunzele de culori superbe,
ce acopereau aleile. Primăvara culegeam corcodușe verzi, necoapte, din tufișuri,
și le vindeam în parc, pe „zece mii” – iar unii oameni chiar cumpărau,
neralizând sau ignorând faptul că își pot lua și singuri, pe gratis, la zece
metri mai încolo. Iarna ne băteam cu zăpada și ne dădeam cu sania, sau mergeam
pe lacul înghețat.
Ambianța lejeră a verii, vântul răcoros al
nopții, miezul nopții petrecut sub cerul înstelat, lipsa totală de griji,
prietenia sinceră și lipsită de interese, râsetele din tot sufletul și
certurile trecătoare, mi-au rămas în inimă. Anii de la Deba au fost de neuitat.
Pentru noi nu a contat nicio clipă faptul că
părculețul de la Deba era descis de unii ca fiind „dărăpănat”, „mult prea
vechi” sau „o ruină”, că jocurile erau mai degrabă bucăți de fier nefurate,
vopseaua de pe bare se cojea din ce în ce mai mult pe zi ce trecea sau
scândurile băncilor dispăreau în mod misterios, nefiind vreodată înlocuite.
Țin minte ultima zi la Deba, într-o seară rece de
octombrie. Am aflat că se va demola cu câteva ore înainte, iar motivul nu mi-a
fost niciodată clar. Nu ne-a rămas timp nici să ne întristăm. Ne întrebam
întruna unde ne vom întâlni de atunci înainte, și, în afară de acest lucru, nu
prea am vorbit sau nu prea ne-am jucat în acea seară.
Parcul, terasa, barul și vaporașul au dispărut
definitiv, ca și cum n-ar fi fost vreodată acolo, ca și cum locul nostru nici
n-ar fi existat.
Totul
a dispărut peste noapte, parcă luat de o tornadă. Totul a fost distrus, șters,
măturat. Nimic lăsat în urmă. Eram deja prin clasa a doua.
Am
găsit o însemnare într-un jurnal pe care am încercat să-l țin
(dar am eșuat, neavând prea multe de scris), în care spuneam că nu mai pot, fiindcă "Deba" nu
va mai fi, se va demola. Spuneam că am plâns, dar m-am liniștit.
Am notat numele prietenilor cunoscuți
acolo și că un prieten, mai mic, pe care îl cunoscusem doar
de câteva zile, m-a înveselit. Când citesc acea pagină, îmi dau seama că în nu
mai mult de vreo zece rânduri am putut să descriu acea tristețe,
atât de simplu și clar, fără metafore sau
figuri de stil, fără să-mi bat capul în legătură cu exprimarea.
Adevărul
este că nu am nimic rămas de la „Deba”: nicio fotografie, niciun desen, nicio
piatră, nimic. Dar amintirea acelui loc – care acum este pustiit, întunecat și
părăsit, ca și cum locul nostru de întâlnire nici
n-ar fi existat – mi-a rămas mai vie în memorie decât ar putea face-o orice
fotografie și orice filmare. În mine, „Deba” este tot acolo, și în
mintea mea îl văd limpede și clar, ca și cum nu ar fi dispărut de atâta
timp. Cred că, în unele cazuri, ceea ce rămâne în tine contează mai
mult decât ceea ce este în prezent. În orice caz, nu doar părculețul
vesel și împrejurimile atât de plăcute îmi lipsec cu adevărat,
ci viața de atunci ; ea mă face să devin melancolică și
visătoare: viața mult mai calmă, mai simplă, lipsită de angajamente, fără
frământări inutile, stres, grabă, și
altele care probabil într-o zi îmi vor lipsi și
ele...
20 mai 2013
frumos ... deja, m-am indragostit de locul copilariei tale, oaza de liniste care a crescut un talent, pe tine.
ReplyDelete<3
Mulțumesc, dragă Ronny! :*
DeleteBravo, domnișoară, ia ia-te mai în serios!
ReplyDeleteMultumesc! M-am luat deja :)
Delete