Frazele terminale ale uitării (pe LiterNet)

*

 

Nici nu îți poți închipui cantitatea de plictis cu care răsfoiesc poeziile de dragoste pe care n-am simțit-o pentru alții, scrise în încercarea disperată de a contrabalansa cantitatea (și calitatea, de ce să mințim) de poezii scrise pentru tine. Câți am înghesuit pe talerul opus talerului tău, inventându-le importanțe și sensuri, n-o să ai tu habar niciodată.

Nu mai am putere să te înjur, să te chem sau să te uit. Să te acopăr cu versuri slabe și nesincere scrise, chipurile, pentru alții. Te-am închis într-un pandantiv albastru nici măcar de la tine primit, pe care mi-l atârn de gât de fiecare dată când speranța țâșnește din cine știe ce pământuri acum străine, beată parcă de toate vinurile pe care le-am băut de la prima uitare-de-tine încoace. Speranța murdară de glie și beată de timp, clătinându-se cu o indiscutabilă eleganță și cu un fermecător simț al autorioniei.

Îmi atârn de gât inima albastră de sticlă, cumpărată atunci când, după multe versuri pentru tine și, totuși, înaintea versurilor pentru alții, am avut nevoie de un simbol pentru închistarea mea și pentru refuzul deznădejdii și al uitării. Bătăile din sticlă se aud din ce în ce mai slab, dar chiar și așa, continui să trăiesc cu două pulsuri vecine aflate într-o neobosită întrecere.

Cândva nu voi mai avea nevoie de acest vis și voi îngropa în pământ inima albastră, ca să se odihnească și ea, în sfârșit.

 

**

 

Cât de bizară și surprinzătoare este lejeritatea cu care, în vis, îmi aminteam, ca de un detaliu nesemnificativ, de un avort spontan avut cu câțiva ani în urmă. Un avort spontan care n-a existat în realitate, pentru că niciun copil nu s-a gândit vreodată să se nască din mine și din tine; să-și încerce norocul și să se întrupeze din noi. Cât de bizar este că, în visul meu, avorturile spontane erau un lucru banal; tuturor femeilor li se întâmpla asta la începutul relației – sau, mă rog, majorității.


text complet aici

Comments

Popular Posts