Sfera (pe LiterNet)

Francis. Cât era real din el şi cât era imaginaţia nestăpânită, dar frământată a lui Iris nu se putea stabili. Personaj semi-creat de ea sau nu, Iris nu scrisese în viaţa ei un rând de literatură, pentru că simţea că harul e la alţii şi că, în acest domeniu, îi era menit să asculte, nu să aibă o voce. Când venea vorba de "renunţat", se punea problema dacă renunţa la visul ei sau la realitate, iar ea îşi spunea: "visul nu ar fi existat fără realitate, deci, realitatea există".

Îşi dădu seama că era absurd şi chinuitor pentru ea să refuze entuziasmul produs de întâlnirea dintre privirile lor, de spaţiul nou care se crea numai pentru ei atunci când se aflau fizic în acelaşi loc. Toată lumea din jur părea deodată să nu mai existe şi era ca şi cum ar fi fost izolaţi de rest, prinşi în aceeaşi celulă din sticlă sau sferă transparentă în formă de ochi, în mijlocul căreia pluteau puţin ameţiţi într-un aer consistent, compus din tăcere şi actul privirii. Ca într-un pântec, protectiv şi foarte personal. Asta îi făcea să semene, probabil. Iris se simţea prinsă în acea sferă şi îşi dădu seama că nu puteau fi nimic împreună în afara ei; era ca şi cum ar fi fost un cuplu, unit prin faptul că nu puteau fi un cuplu. Cei mai mulţi, dacă ar fi ştiut, ar fi numit situaţia "obsesie". Dar ce ştiau ei despre priviri şi sfere? - "absolut nimic".

Ani mai târziu, se gândi că, poate, ea şi Alex nu şi-au putut spune nimic pentru că erau uimiţi, permanent uimiţi, rămaşi muţi în faţa iubirii care li se dăduse atât de devreme şi cu care nu ştiau ce să facă. N-ar fi ştiut la nicio vârstă, probabil, dar perplexitatea nu-i părăsi în niciuna dintre evocările discrete, în gând, ale poveştii lor.


text complet aici

Comments

Popular Posts