"A fost ca o piesă" [Piesă într-un singur act / Act într-o singură piesă]

(Fragment)

Ema își pune haina în cuier și se așază la masă.

EMA: Voi? Ce faceți?

ALEX: Ne bucurăm să vedem că ești teafără.

FATA PLICTISITĂ: Deși, datorită firii tale, n-ai cum să nu fi teafără.

ALEX: Și că n-ai fost înghițită de umbrele nopții.

ELENA: Și că n-ai dispărut în mod suspect, cum s-ar fi întâmplat dacă eram într-un film de groază.

EMA: Sigur că n-am dispărut într-un mod suspect, ca într-un film de groază. N-aveam cum. Nu e nicio echipă de filmat aici, și nici afară.

Alex îi face o poză.

EMA (cu o voce groasă, ca și cum ar fi ceva evident, gesticulând cu mâinile): Și nu avem un scenariu! (Observă blana Nobilei.) Oh! Drăguță blană, Dina! (O atinge pe Petsy.) E vulpe?

Dina se arată din nou deranjată și își întoarce privirea în altă direcție, trăgând-o pe Petsy din mâinile Emei.

ALEX: E Petsy.

Alex pune aparatul foto înapoi în geanta sport agățată de scaunul pe care stă.

EMA (ridicând din umeri, neinteresată): Mă rog. (Observă șampania de pe masă.) O, șampanie! Da’, ce-i, Revelion? (Întinde mâna, ia sticla de șampanie și încearcă s-o deschidă.)

ELENA: Ziceai că ai noutăți.

EMA: A, da! (Se chinuie să deschidă sticla, încearcă să scoată dopul cu dinții, dar Alex îi ia sticla din mâini, reușește s-o deschidă și toarnă fiecăruia, în timp ce aceștia vorbesc.)

FATA PLICTISITĂ: Ce e nou?

EMA: Îl știți pe Clark R.?

ELENA: Da. Deși e unul dintre cele mai nereușite pseudonime pe care le-am auzit vreodată.

ALEX: E cel care publică în Gazeta de Duminică?

CHRIS: În acel ziar foarte galben și palid?!

ALEX: Nu putea fi roșu și palid, Chris.

FATA PLICTISITĂ: Cel care scrie articole despre „suferința existențială din aceste vremuri” și despre „ucigătoarea realitate”? Cel despre care nu se știe nimic și n-a fost niciodată văzut? Care nu apare niciodată nicăieri și care este un fel de necunoscut hipercunoscut?

EMA: Exact, Lina...

În timp ce discută, cu toții mai beau, își mai toarnă șampanie sau vin în pahare, mănâncă, tușesc etc.

LINA: Faptul că e necunoscut l-a făcut foarte cunoscut. Atitudinea asta foarte retrasă i-a prins bine.

DINA: Ce e cu Clark... (Ia un fursec) Știți-voi-cum?

EMA: Acum câteva luni am reușit cu greu și după multe încercări eșuate, prin căi mai mult sau mai puțin curate, de nemenționat, să dau de adresa lui Clark.

ALEX: Ce-nțelegi prin „căi mai mult sau mai puțin curate, de nemenționat”?

ELENA: Nu cred că se referă la drumuri murdare.

CHRIS: Ai mers la Clark acasă?!

EMA: Nu. Dar, fiind o mare admiratoare a articolelor lui, i-am scris o scrisoare.

ALEX: Și ce i-ai zis?

EMA: Chestii... Că îmi place cum scrie, ce transmite prin aticolele lui... că mi-a plăcut acea comparație... (pocnește din degete, încercând să își amintească) știți voi... cea cu cactusul.

ALEX: Ah, da, aia.

EMA: Chestii. Asta i-am zis.

LINA: Asta zici mereu.

ELENA: Și ți-a răspuns?

EMA: Da, în mod enigmatic și neașteptat. Nu știu dacă nu răspunde niciodată la scrisori pentru că adresa lui se găsește mai greu ca petrolul sau pentru că ăsta e felul lui de a fi, dar, oricum, e mare lucru că mi-a răspuns. Nu știu exact ce anume din ce i-am scris l-a făcut să-mi răspundă. I-am scris multe și i-am povestit... Am corespondat câteva luni. I-am trimis și niște fotografii făcute de mine. (Zâmbind, încercând să pară modestă.) Poate chiar l-am inspirat. (Face o scurtă pauză. Apoi, fiind entuziasmată.) E foarte tare! E super-cool! Știați că are o colecție de șervețele?

ALEX: Nefolosite, sper.

EMA (brusc serioasă, cade pe gânduri): Am uitat să întreb... (Își revine și ia un fursec.) Desigur, nu ăsta este motivul pentru care e super-cool.

ELENA: Și...? Asta e marea veste? Răspunsul lui Clark?

EMA: Nu. Ne întâlnim vineri în centrul orașului.

Chris este foarte surprins.

CHRIS: Cu Clark R.?! („Er”)

EMA (încântată): Cu Clark R.! („Er”) Clark R punct.

LINA: Și de ce ești așa de încântată?

EMA: Pentru că e Clark R., nu e destul?!

ELENA: Dar nimeni nu știe nimic despre Clark R.

CHRIS: Este un mister.

ELENA: El este un misterios. Dar, oare, de ce i-au mai trebuit și inițiale în numele de familie? Nu era misterul îndeajuns de mare?

ALEX: De la ce-o veni „R”-ul ăla? De la „rău”? R... Respect, revanșă, retardat... Clark R. Clar K R. („Clar ca er”; un pic revoltat.) Clar că ce?!

ELENA: Nimeni nu știe nimic concret despre el. Numai zvonuri care de obicei se contrazic.

EMA: Eu mai știu câteva lucruri, în afara colecției de șervețele.

ELENA: Eu am auzit că este atât de necunoscut, încât poate fi oricine.

Chris se uită țintă în ochii fiecăruia cu care vorbește.

Chris (Dinei): Chiar și tu! (blănii Dinei, suspicios, mijind ochii) Sau tu... (Linei) Sau tu! (lui Alex) Sau... tu! (Emei, arătând-o cu degetul) Sau chiar tu!

LINA (lui Chris): Sau chiar tu.

ELENA: Poate fi și un personaj al unui autor. Poate, prin acest pseudonim nereușit, autorul lui Clark publică el însuși sub formă de personaj, fiindu-și propriul personaj.

ALEX: Dar Clark R. e un nume oribil de personaj.

DINA: Și personajele nu publică în gazete de duminică.

LINA: Și, dacă ar publica, de ce n-ar publica niște personaje mai puțin misterioase?

ALEX: Și de ce ar face cineva un personaj cu numele ăsta?

ELENA: Nu știu... (Ca și cum ar fi logic) Ca să aibă un subiect pentru o piesă, deși nu e cazul? Și oricum, nu e obligatoriu să fie om.

LINA: Poate fi stafie.

ALEX: Poate fi zombi. Sau mutant.

CHRIS: Sau hologramă. (Tresare, oarecum speriat, gândindu-se la holograme.)

EMA: Ce rost ar avea să fie hologramă, dacă, oricum, nu îl vede nimeni?!

ALEX: Da; și ce fel de hologramă, oricât de performantă ar fi ea, ar putea scrie în Gazeta de Duminică?

LINA: Poate el e doar o umbră...

ALEX: Poate e vârcolac...

EMA (ironică, plictisită de atâtea variante): De ce nu vampir?! Doar sunt în vogă.

ELENA: Sunt doar câteva presupuneri auzite pe ici-colo.

ALEX: Doar unul este adevărul.

CHRIS: Adevărul este că Clark R. se sechestrază singur.

ALEX: Se ca-strează, sau se-ches-trea-ză...?

EMA: Se sechestrează singur!?

CHRIS: Da. Am aflat întâmplător. Trăiește într-o cămăruță în care trei din patru pereți sunt oglinzi defecte din fabricație. (Așază trei pahare goale în forma celor trei pereți formați din oglinzi deformate.)

ALEX: Și al patrulea perete?

CHRIS: Și din cauza atâtor oglinzi sparte, deformate și ciudate, puse la un loc, bietul Clark are o imagine foarte neclară asupra propriei persoane. (Ia în mână două dintre paharele goale și se uită la ceilalți prin ele.) Îi este frică să iasă din casă.

EMA (prefăcându-se că îl crede): Și se sechestrează singur.

CHRIS: Exact. (Tresare din nou, speriat) E atât de dubios. Și straniu!

EMA: Povestea asta e doar un rezultat al cofeinei.

Pe rând, Ema umple cu vin cele trei pahare folosite de Chris în demonstrația sa.

LINA: Nu credeam că cofeina conține atâta imaginație...

ELENA: Și, dacă ar conține, toți mediocrii ar bea-o în prostie. Oricum, nu ăsta e adevărul. Știu eu adevărul despre Clark.

Ema îi face semn, necrezând, să continue.

ELENA: Clark n-a fost văzut de lume pentru că nu iese din casă. Nu pentru că se sechestrează singur, ci pentru că are tot ce-i trebuie la el acasă. Este atât de bogat, încât are un servitor căruia îi dictează articolele, pentru că, având mâinile încărcate cu numeroase ghiuluri, brățări și ceasuri, toate din aur masiv, obosește foarte repede, dacă le folosește la scris sau la tastat. (Imită tastatul.)

EMA: Și scrisorile către mine tot servitorul ăla i le-a scris?

LINA: Am auzit și eu ceva. Cică bea apă în pahare de aur și periuța lui de dinți e tot din aur. Dar nu se știe.

ALEX: Și pasta de dinți tot din aur e? Aur lichid...

ELENA: Nu știu. Dar oricum, capacul de la WC-ul lui e brodat cu diamante. Și dinții îi are pe toți schimbați, și înlocuiți cu pietre prețioase rare, iar unghiile le are suflate în aur.

ALEX: Și pielea cum o are?

ELENA: Nu are trei straturi, ca noi ceilalți, muritorii, ci patru; și-a mai adăugat unul – din aur.

ALEX: Aaa, deci, când a fost vorba de piele, nu s-a zgârcit doar s-o sufle în auR.

LINA: Și-a băgat aur în piele?!

ELENA: Da.

EMA (începe să se enerveze): Și-i galben?!

ELENA: Nu se știe. Se zvonește c-ar fi vorba de aur alb.

ALEX: Dar, la presupușii lui bani, și-ar putea permite să-și comande aur de culoarea pielii, nu?

DINA: Și unde locuiește?

Elena identifică fiecare detaliu de care vorbește cu câte un obiect de pe masă, așezându-le pe toate într-o ordine aleatorie.

ELENA: Are o insulă proprie. Are tot ce îi trebuie. Bogăția l-a făcut atât de narcisist, încât totul pe acea insulă se numește Clark R. Insula se numește Clark R., capitala se numește Clark R. City (accentuează), regimul politic este Clark R.-ian, cafenelele, hotelurile, străzile, cartierele, comunele, limba, firmele, banii, băncile, toate sunt Clark R. Și o mare porțiune din marea ce îi înconjoară insula îi poartă numele, pe care nu-l mai repet acum. Are și un crater pe lună ce-i poartă numele, iar pe braț și-a tatuat propriul portret.

ALEX: Adică pe aur.

LINA: Deci, e bogat și narcisist.

ELENA: Exact.

EMA: Dar în scrisori părea...

ELENA (o întrerupe): Nu te lua după scrisori. Sunt înșelătoare.

EMA: Părea atât de onest, și sinceR..

ELENA (rece și sigur; parcă nevrând să ocolească purul adevăr): Nu e.

EMA: Și, atunci, de ce locul de întâlnire e Cafeneaua Studenților, unde îți iei cafeaua de la aparat și costă un leu cincizeci?

ELENA: Probabil este extrem de zgârcit, fiind narcisist...

EMA: Și de ce nu s-a lăsat de scris? Dacă are din ce trăi... E așa de mare pasiunea?

ELENA: Ca să nu-și piardă renumele.

LINA: Deci, a avut renumele dinainte să aibă bani?

EMA: Alta e întrebarea: cum și-a câștigat presupușii bani?

ELENA: „Prin căi mai mult sau mai puțin curate, de nemenționat”.

EMA: Nu sună în regulă...

ALEX (revolatat): Pentru că nu acesta este adevărul despre Clark R.!

EMA (plictisită, oftând, trăgând aer în piept și turnânu-și băutură în pahar): Care este adevărul despre Clark R.?

ALEX: Clark R. este o persoană căreia i s-a interzis afișarea prea des în public.

EMA: A, da? Din ce cauză?

ALEX: Din cauza sinistrului său râs, care le trezește celor din jur serioase tendințe sinucigașe.

ELENA (încercând să înțeleagă): Râde și lumea se sinucide?

ALEX: Exact. Cum îi aud râsul, oamenii își dau drumul de pe clădiri, se spânzură de felinare, își taie...

EMA (îl întrerupe): Ce-și taie?! Stai așa! Și cum de n-am auzit de astfel de cazuri?

ALEX: Pentru că sunt atât de multe de acest gen, încât deja lumea s-a obișnuit cu ele. Nu mai prezintă interes, așa că presa nu le mai promovează. Știți voi, povești obișnuite: ceva haios se întâmplă, cineva râde, râsul cu pricina îi amintește altcuiva de ceva, sau pur și simplu îi dă o stare întunecată, acel altcineva pune mâna pe niște lame, iar continuarea o știți, e deja uzată treaba; e răsuflată. Oricum, de la câteva incidente nefericite încoace, Clark a fost tare mișcat de cele întâmplate și s-a izolat, continuând să-și scrie articolele din umbră, în discreția garsonierei lui, și devenind un misterios celebru necunoscut.

EMA: Dar ce este așa de în neregulă cu râsul lui?!

ALEX: Probabil ai observat umorul din articolele sale. Ca om, este foarte amuzant și știe de glumă. Dar când râde, vibrează ferestrele.

Lina își dă ochii peste cap.

LINA: Și când râde din tot sufletul?

ALEX: Atunci crapă și se sparg ferestrele.

LINA: Și când râde cu lacrimi?

ALEX: Tavanul e victima.

LINA: Și când râde fals? Are efect invers? Se lipsesc la loc cioburile și se reface fereastra? Și tavanul...

[...]

No comments:

Post a Comment