Acum. (Proză)


Într-o seară de la sfârșitul lunii noiembrie, doi amici, Liza și Victor, se îndreptau spre o cafenea dintr-un cartier retras al orașului.
Ploua cu picături reci și rare, iar vântul bătea puternic, mișcând copacii rămași fără frunze și totodată umbrele întunecate ale acestora, reflectate pe trotuarul slab luminat. Era ceață, iar străzile erau pustii. Totul era atât de inspirător, încât oamenii începeau, deseori, a se crede poeți.
-     Te simți vreodată... confuză? o întrebă Victor pe Liza.
-     În ce sens?
-     Nu te face să te întrebi niciodată lucruri care mai de care mai ciudate? Nu crezi că lumea e confuză?
-     Liza se gândi un pic, apoi răspunse, foarte sigură pe ea:
-     Nu cred că lumea e confuză. Lumea e perfectă. Cred că oamenii fac lucruri pe care n-ar trebui să le facă și îi fac pe ceilalți oameni să creadă că e ceva în neregulă cu lumea. Dar nu e.
Totul se repeta, totul era ca de fiecare dată: discuțiile lor erau de acest gen, și tot timpul ajungeau la aceeași concluzie inevitabilă: „ar trebui să ne notăm discuțiile, poate vor ajunge dialoguri într-o carte sau replici într-un film”. Aceste seri și lungi plimbări în drum spre cafenea le făceau de când se știau, fiind prieteni din fragedă copilărie. Această atmosferă și discuțiile ieșite din comun, reprezentau un fel de monotonie plăcută pentru amândoi.
-     Dar ce te face să te simți confuz, mai exact? spuse Liza.
-     Uneori am senzația că viața mea este un vis, o piesă, un film, un roman...
-     Să înțeleg că te simți personaj?

-     Exact. Și nu e chiar așa ușor cum pare! Nu mă simt real.
-     Liza surâse.
-     Și ce? Ți-e frică să nu faci parte dintr-o carte cu sfârșit neprevăzut? Sau să fii scos, pe neașteptate, din carte? Sau nu-ți place genul de carte din care faci parte? Ai vrea o carte de vacanță, ușor de citit sau trăit, care nu-ți produce prea multe sentimente?
-     Nu. Nu știu. Probabil. Uneori mă gândesc că această carte din care fac parte se poate transforma oricând în roman polițist, iar eu pot, foarte bine, să devin victima.
-     Da, dar așa vei fi în centrul atenției, Vic!
-     Da, dar voi fi mort.
-     Of! N-ai deloc încredere în autorul tău.
-     Nu e asta... Sunt un personaj cu personalitate, am imaginație.
-     Nu, nu. Ești fraier. Te frămânți degeaba. Și, dacă ai fi într-adevăr personaj, nu te-ai frământa în legătură cu faptul că ești personaj. Și nu te-ai gândi la ce va urma în carte.
Cei doi nu mai spuseră nimic vreme de câteva secunde, apoi Victor avu o nouă întrebare.
-     Și dacă aș fi om? M-aș frământa în legătură cu faptul că sunt om?
-     Nu știu. Mai întâi hotărăște-te ce ești, om sau personaj.
-     Poate că nu sunt nici una, nici alta.
După ce mai merseră puțin, se auziră, brusc, din tufișuri, câteva foșnituri dubioase, urmate de lătratul zgomotos al unui câine vagabond.
-     Asta a semănat cu o secvență dintr-un roman de groază, zise Victor.
-     Sau nu. Poate că groaza e altceva, ceva mai interesant decât niște sunete suspecte, probabil făcute de un om fără adăpost, și lătratul unui câine vagabond după hrană.
-     Sau după lună.
-     Sau.
-     Și continuarea ar fi ca din tufișuri să iasă un zombi, sau strada să se umple de spirite și noi brusc să le simțim prezența și apoi vedem.
-     Și noi să ne speriem de ele.
Apropiindu-se de cafenea, cei doi treceau pe lângă un lac, pe ale cărui ape negre se reflectau felinare luminate, câțiva pomi ce aveau în crengile goale, ciori – probabil pe post de flori; și niște blocuri monotone.
-     Astfel de imagini, de obicei, fac oamenii să scrie poezii și proze. Altă dovadă că, probabil, suntem personaje.
-     Privind imaginea, Liza spuse:
-     Știi ce ar lipsi din această „scenă”, pentru a se încadra într-un adevărat roman stupid? Un monstru imens care ar ieși din lac și ne-ar înghiți de vii pe amândoi, fără nicio explicație.
-     Aha! Și apoi acțiunea ar continua în stomacul monstrului, unde noi, împreună cu alți oameni înghițiți de acesta, am încerca să găsim o cale de evadare.
-     Dar am scăpa teferi cu toții în momentul în care monstrul s-ar înneca cu un om mai gras și, începând să tușească, ne-ar azvârli pe toți afară, iar planurile noastre s-ar dovedi a fi inutile.
-     Și asta s-ar presupune a fi amuzant.
-     Bine că nu trăim într-o astfel de carte, Vic.
-     Dar sigur trăim într-o carte, Liza.
Urcând niște scări, ce duceau la cafeneaua alfată în vârful unui deal, Victor observă într-un colț o crăpătură, prin care ieșeau niște ierburi crescute, și continuă discuția, adăugând:
-     Iar dacă am fi într-un roman science-fiction, acea crăpătură s-ar deschide și am ajunge într-o altă lume, unde am fi întâmpinați de creaturi stranii, cu pielea turquoise, cu corn în frunte și cam prea multe membre.
-     Și ele ne-ar conduce la maestrul lor, șeful – un bătrân leu alb cu aripi, așezat pe un tron din piatră străvezie – sau, oricum, ceva de genul acesta, care ne-ar spune că soarta omenirii este în mâinile noastre și că suntem singurii care pot salva Planeta de la dezastru.
-     Dezastrul produs de rivalii lor, care vor să stăpânescă Pământul.
-     Și leul alb cu aripi ne-ar spune ce să facem și ne-ar înzestra cu puterile lui supranaturale pentru a le folosi în scopul salvării lumii.
-     Da, fiindcă noi suntem singurii pământeni demni de acest lucru.
-     Cei doi zâmbiră, amuzați de situație, apoi Liza adăugă:
-     Dar slavă Cerului că realitea nu e un roman science-fiction!
Cei doi intrară în cafeneaua spațioasă, slab luminată, cu forografii vechi pe pereții vișinii, cu mese din lemn și o masă de biliard în mijloc. Aerul era mai mult fum de țigară, muzica clasică, iar atmosfera – tipică unei seri de sfârșit de noiembrie. Cei doi se așezară la o masă de lângă fereastră și așteptară chelnerul.
-     Dar ce zici, există mai multe realități? întrebă Victor.
-     Acum nu-mi dau seama dacă ieși din ipostaza de personaj, sau intri cât mai adânc în ea.
-     Nu contează! Nici eu nu știu, de fapt. Dar zi-mi, există mai multe realități?
-     Sigur că da. Există nenumărate realități. Imaginare, literare, cinematografice. Doar că nu există mai mutle adevăruri.
-     Dar nu fiecare realitate are un adevăr?
-     Probabil, dar doar unul este cel adevărat.
-     Adevărul adevărat?
-     Da. Așa e logic.
Chelnerul, slab, cu gâtul lung, ca o țeavă strâmbă, și  mărul lui Adam ieșit în evidență și vizibil de la o poștă, îmbrăcat aidoma ospătarilor de pe vremuri, apăru și le înmână meniurile. Chiar înainte să plece, Liza îi spuse:
-     Un ceai negru și o cafea la ibric.
Chelnerul dădu din cap, în semn că a înțeles, și dispăru, cu tot cu meniuri.
Seara era atât de liniștită și odihnitoare, încât vocile gălăgioase și râsetele isterice ale clienților cafenelei parcă nici nu mai existau.
-     Și dacă am fi personaje, Liza, ce personaje am fi?
-     Iar ne întoarcem la asta?
-     Da! Mă preocupă. Așa că... ce personaje am fi, Liza?
-     Ce personaje am fi? Hm... orice fel de personaje. Grotești, trăznite, prea puțin descrise, prea amănunțit descrise, neinteresante, misterioase...
-     Poate chiar suntem personaje.
-     Poate. Cine știe... Mai bine să nu ne batem capul cu asta. Poate deveni deprimant.
-     Poate suntem personaje care, gândindu-se prea mult la faptul că sunt personaje, fac depresie.
-     Cât de credibil ar fi asta? Adică, în general, gândindu-se că sunt oameni, oamenii nu fac depresie de la simplul fapt că sunt oameni.
-     Sau poate că fac. Depinde ce vieți au. La fel și personajele, depinde în ce carte ești și cine e autorul.
-     Să zicem.
-     Sper ca autorul de care aparținem nu ne va face să facem depresie.
-     Chiar o să faci depresie, dacă te mai gândești mult la asta.
Ceaiul negru și cafeaua la ibric fură aduse, iar discuția fu întreruptă preț de câteva minute, cât fiecare își turnă zahăr sau cafea, îl amestecă și sorbi din ceașcă. La un moment dat, Liza sparse brusc tăcerea:
-     Dacă chiar am fi într-o carte, iar eu aș fi un personaj mai excentric, aș începe să-ți citesc viitorul în acest ceai negru, sau chiar în propria ta cafea la ibric.
-     Iar eu, ori aș urma cele spuse de tine și aș încerca să-mi schimb destinul, ori aș ieși nervos, spunându-mi în sinea mea că am fost un idiot dacă am dat bani pe așa ceva.
Liza râse în sinea ei și se uită împrejur, la stranii indivizi (sau personaje) cu care împărțeau același aer și la viteza cu care ei puteau goli platourile cu mâncare și usca paharele cu băutură.
-     Dar, în realitate, în ce fel de carte suntem? întrebă Victor.
-     Dacă chiar suntem într-o carte, suntem într-una mai stranie. Nu vezi ce fețe vezi aici? Ce indivizi stranii, ce persoanaje disperate, neavând cărți sau filme din care să facă parte?
-     Sau evadate din cărți sau filme.
-     Corect.
-     Și cum râd! Mie îmi dau fiori.
-     Nu numai. Discuțiile lor te șochează. Se cred extrem de deștepți și interesanți și se vor în centrul atenției. În final, cred că e vorba, pur și simplu, de o carte realistică.
-     Știi ceva, Liza? Trebuie să ne notăm aceste discuții. Cine știe, poate într-o zi vor ajunge dialoguri într-o carte.
-     Sau replici într-un film.
-     Sau ambele.
-     Da, chiar trebuie să le notăm undeva. Dar vor interesa pe cineva, oare?
Victor nu mai răspunse și căzu pe gânduri, dar de această dată nu și le mai exprimă în cuvinte. Se uită împrejur, la fotografiile retro cu orașe celebre ale lumii și picturile banale ale unor necunoscuți de pe pereți. Apoi în dreapta, la figurile plictisite și lipsite de chef ale chelnerilor și, în final, în sus, la lămpile, cu lumină palidă, de pe tavan. Părea că tocmai realizase ceva, că tocmai avuse o revelație; și una nu prea plăcută.
După o pauză, în care fiecare medită la altceva, Victor spuse, destul de sigur, dar cu o figură tristă, ca și cum ar trebui să înfrunte o realitate sfâșietoare:
-     Ba da, Liza, suntem personaje. Personaje foarte aproape de realitate, dar persoanje. Personajele unei povestiri, mai lungă sau mai scurtă. Și tot ceea ce zicem sau gândim nu depinde de noi.
-     Of, dragul de tine! Nu trebuie să faci abuz de gândit. Sau de cofeină!
-     Dar suntem personaje, Liza, suntem personaje, ascultă-mă! Dacă autorul vrea, eu voi pleca acum fără niciun cuvânt și mă voi arunca în lac!
-     Iar eu mă voi plânge că va trebui să-ți plătesc cafeaua.
-     Sau, din nou, dacă autorul vrea, îmi va schimba tot trecutul și toată viața. Și, tot dacă autorul vrea, voi rămâne aici și voi continua această discuție.
-     Dar tu ce vrei?
-     Nu știu. Pentru început, să-mi termin cafeaua.
-     Și apoi?
-     Nu știu. Oricum, nu e alegerea mea. Sunt doar o păpușă. Autorul e păpușarul. El mă mânuiește. El e șeful.
-     Sau ea.
-     Mda.
Liza oftă, turnându-și încă un pliculeț de zahăr în ceai și apoi amestecându-l. Îi displăcea ideea că, probabil, e un personaj controlat de un autor.
-     Dar eu nu cred că suntem chiar așa, permanent controlați. Cred că ne separăm de autor.
-     Ai grijă ce spui. Dacă el sau ea vrea, te va face să taci acum. Și, dacă se supără, ne va face muți pe amândoi, cât ai pocni din degete. Sau cât ai zice „pește”, sau orice alt cuvânt. Sau nici nu ai mai apuca să mai zici „pește”.
-     Vrei să zici că trebuie să îmi fie frică de autor?
-     Categoric. Știi doar că, dacă îi vine inspirația să termine povestirea, suntem duși.
-     Și atunci murim?
-     Da, Liza, atunci murim.
-     Dar poate continuăm să trăim, poate că doar o parte din viața noastră a fost folosită pentru literatură, apoi ne continuă viața liniștiți. Poate suntem ca acele personaje despre care se zice că sunt nemuritoare. Nu crezi?
-     Victor din nou nu răspunse și se uită spre fereastră, la picăturile de ploaie ce se scurgeau ca și grăbite, pe geamul aburit.
-     Și, să zicem că acum ești controlat de acest el sau ea, ce te face să faci? întrebă Liza.
-     Acum?
-     Acum. Ce vei face acum?
-     Ceva la care nu se așteaptă nimeni.
-     Adică?
-     Nimic. Chiar nimic. Voi aștepta hotărârea autorului.
-     Aha... foarte interesant. Și înțelept. Și această așa-zisă „povestire”, în care trăim, când se va termina?
-     Când va vrea autorul.
-     Adică?

Acum.

No comments:

Post a Comment